Saru mana tatal meu, saru mana fiul meu, saru mana mama mea, saru mana fata mea! Stefan Hrusca. Primele acorduri la chitara, a doua colinda interpretata, ochi umezi si cate o lacrima la panda sa se rostogoleasca nestingherita de obraz.
In seara asta ma numarai printre atatia oameni cu pofta de colinde. Si cum mintile mele incep sa zburde numaidecat, imaginea unei teracote plina de taciuni, simulacru de lemn, simulacru de iad, imi smulse un oftat. Caloriferele versus soba de teracota, confortul ne-a rapit muzica si dansul focului. Seara ascultam lemnele trosnind, urmaream pe pereti variante de personaje fantastice.
Acum este excelent la caldura caloriferului, in locul sobei sta o lada din nuiele acoperita cu o fibra naturala de borangic, dar gestul aruncarii unui butuc in flacari imi chinuie mintile cu reprezentarea unui jaratic divin.
Dupa spectacol urcai rapid scarile catedralei. Dorul de mamaie ma mana sa aprind o lumanare. Ceea ce nu mai pot surprinde, este figura tinerei mele mame. Incet, incet, chipul mamei mele mi-l arata pe cel al bunicii, iar eu suport o nostalgie indoita: dupa mamaie si dupa tanara mea mama.
Aplaudai frenetic colindele si batranul ceteras de pe scena. Pleata pe spate, camasa alba, larga, pantalon negru si chitara. Hrusca a imbatranit, si varstnicul ne roaga sa nu lasam traditia sa dispara, sa gasim o modalitate de a transmite mai departe colindele drage romanesti, cu pastorasii nostri, din Maramures, Bihor sau Ardeal.
Si uite cum, fara sa incalec pe o sa si sa spun povestea asa, sentimentele ce le incercai la concert imi intaresc si mai mult convingerea ca faptura mea este una mirobolanta!