Întrerup șirul articolelor despre femeile adulte care-și poartă ridurile, despre ieșirile la teatru, despre lectură ca stil de viață, despre interesele mele care-mi dau motive de liniște și neliniște pentru a vă vorbi din nou de despărțire.

S-a mai despărțit un cuplu dintre cunoscuții mei. De obicei salut decizia partenerilor conștienți că drumul are două părți, dreapta și stânga. De cuplul acesta în mod particular mi-a părut rău. De-a lungul anilor s-au prezentat ca o echipă. Comportamentul ei, reprezentat de o gură frumoasă și senzuală, a susținut și a adorat bărbatul. Comportamentul lui, reprezentat de o gură îndrăzneață, a celebrat și a respectat femeia. Așadar, ce s-a întâmplat? Vă întrebați? Eu m-am întrebat, dar n-am pus întrebarea. Știu că nu o alta îl așteaptă pe el să semneze actele de divorț. Știu că nu un altul o așteaptă pe ea să semneze actele de divorț.

Într-un cuplu se strecoară pe simțite a treia persoană de când lumea. Nici nu ieșisem din peșteri și obișnuința era deja creată. Dar chiar și atunci nu a treia persoană este vinovată. Poate celălalt oricât de tânăr, de frumos, de atrăgător să sfârșească iubirea pentru propriul partener? Da, poate. Nu, nu poate. Dacă poate, atunci nu e iubire. Mulți ne însoțim din motive greșite și nu o recunoaștem. Cei mai mulți ne însoțim pentru a face copii și din frica de singurătate. Apariția amantului ține de căutarea inefabilei iubiri care schimbă felul în care percepem lumea.

Câți dintre noi refuzăm iubirea? Și chiar putem, prin voință liberă, s-o refuzăm? Experiența îmi confirmă că nu. Nu putem refuza iubirea. O excepție am găsit într-un anume context. Presupun că e cazul cunoscuților mei. Poți să iubești, dar felul în care îți crești copilul să calce în picioare iubirea. Se declanșează războiul iubirilor, iubirea romantică cu iubirea parentală. Iubirea parentală câștigă adesea, dar nu tot timpul, cu părere de rău pentru copii.

Până la urmă reduc totul la noroc.
Ești un norocos să-ți crești copilul alături de iubirea vieții tale.

Foto: Bogdan Mosorescu