O să mi se facă dor de tine. Te cred. O să ți se facă.
Dacă vreau să te întreb ceva? Ții minte întrebarea și vorbim la sfârșitul programului.
Vreau cu tine. Revin cât pot de repede.
Nu vreau să intru în sală. Stau la ușă până începi să vorbești cu prietenii tăi.

Am purtat dialogul acesta cu Mateiu azi dimineață. Minutele s-au scurs. Lacrimile au curs. Mucii s-au pornit. O să mi se facă dor de tine. Dacă vreau să te întreb ceva? Vreau cu tine. Nu vreau în sală. A vrut. Nu a vrut.

Desprinderea e dureroasă. Și suferim împreună. Mama reprezintă lumea întreagă pentru un copil. Mama și femeia devin incompatibile. Lumile se ciocnesc. Vreau și eu să respir, zice femeia. Femeia vrea. Vreau să consolez, să alin, să ofer siguranță, zice mama. Mama vrea.

Copilul vrea. Mama vrea. Femeia vrea. Ei rup acest verb, a vrea. Ei sfâșie acest verb. Vreau! Vreau! Vreau!

Nu există câștigători în procesul de desprindere. Acceptarea dezvoltă mecanisme de apărare. Cum se apără emoțional copiii într-o sală de clasă?

Îmi amintesc de mine la grădiniță, cu ce sentimente de spaimă și tristețe intram în sală. Uneori spaima și tristețea mi se confirmau și justificau prin comportamente meschine. Un copil mă lovea, altul îmi lua cu forță jucăria. Câțiva râdeau de mine. Alteori spaima și tristețea nu mi se confirmau. Educatoarea mă lăuda. Unii copii se jucau cu mine. Alții îmi ofereau comorile lor.

Cu certitudine afirm că atunci când spaima și tristețea mă cuprindeau, mama era întotdeauna de vină. Ea m-a lăsat. Ea a plecat. Ea m-a trădat. Trădare. Descrie cu acuratețe ceea ce am simțit față de mama în copilărie.

Nu există câștigători în procesul de desprindere. Pierd în fiecare dimineață în care Mateiu plânge. Pierd bucăți de suflet. Ne consolăm la sfârșitul programului cu îmbrățișări. Lipim bucățile de suflet cu pupici, ciocolată, declarații de dragoste.

Te iubesc. Eu te iubesc mai mult.
Te iubesc pentru că ești frumos? Nu. Te iubesc pentru că ești cuminte? Nu. Mă iubești pentru că sunt eu.

Iar eu o să-ți tot rup suflețelul până într-o zi la care nu vreau să mă gândesc, ziua când nu o să mai însemn lumea întreagă.

Foto: Simona Nutu