Fara flori in par sau la mana, fara tocuri sau volanase, vineri seara m-am desfatat ascultandu-l pe Jonny Raducanu si Ion Caramitru. Spectacolul Dialoguri si fantezii in jazz mi-a imbunat retinerea in ale poeziei, m-a determinat sa caut in bibiloteca un volum al lui Nichita Stanescu.
Versurile lui Nichita, ale lui Tudor Arghezi, Miron Radu Paraschivescu, Dan Verona, Lucian Avramescu si ale Anei Blandiana s-au turnat in urechile spectatorilor prin intermediul pianului si a vocii. Dubla interpretare, muzicala si declamativa, a cucerit si fermecat publicul.
Talmacirea hipertextuala a versurilor lui Arghezi a rasplatit actorul de pe scena cu aplauze si voie buna. Calitatea spectacolului s-a datorat intentiei subiacente de a celebra frumosul sentiment al prieteniei. Nichita Stanescu a fost un prieten al celor doi, iar iubirea, deloc voalata, s-a concretizat intr-un formidabil evenimet.
In sala, pe un rand in apropierea scenei, ochii mei sorbeau doua chipuri ilustre. Incantarea vizuala si sufleteasca mi-a provocat si miscari miraculoase in burtica. Procesul de seductie a eului meu reinterpretat a pornit cu un avant pretentios. Loviturile resimtite m-au asigurat de o retroactiune izbutita.
De cat egoism ma fac vinovata straduindu-ma sa am o fetita rafinata?