A face cunostinta cu cineva, momentul intinderii mainii si a unui ceva rostit, imi pare bine, incantat sau simplu… Dunia. Pornind de aici, pot asterne o poveste. Aproape mereu, sa nu ma avant sa afirm ca mereu, uit indata numele persoanelor ce mi-au intins mana.
Neajunsul memoriei mele imi da peste cap apoi simtirile. Numele proaspetelor cunostinte fiindu-mi absente, nu mi-ar trece prin cap sa ma adresez cuiva articuland Ioane sau Ioana. Aduc rostirea numelui in perimetrul intimitatii si al afectiunii. De aceea, intotdeauna o sa fiu surprinsa cand o noua cunostinta mi se adreseaza direct in primele minute ale aerului nostru comun.
Daca gesturile mi-ar fi surprinse, lejer s-ar constata o fastaceala.
Si nu numai numele reuseste sa ma surprinda, ci si simpatia. Mai exact, simpatia unei fete.
Analogie, daca as fi o leguma, as fi usturoi. Ma detesti sau ma iubesti cu patima, nimeni nu ma iubeste pur si simplu. Nu sunt ok pentru nimeni, nici sinele meu nu ma recunoaste intre marje.
S-a intamplat de curand sa ma placa o demoazela. Am realizat asta abia la o a doua intalnire cand am simtit-o cautandu-mi privirea. I-am dat cateva secunde ochii, dar atentia si afectiunea i le-am respins fix cat am oftat si mi-am continuat conversatia in care deja eram angajata.
Mi-e foarte greu sa accept simpatia unei fete care se declanseaza ca focul unei petarde. Invoirea asta a mea nu contine la baza ei rautate, ci mai mult o neincredere si lipsa unui raspuns.
Baiatul care ma place in primul nostru minut, stiu de ce, la fata nu cunosc raspunsul, neavand unul, o panica se instaleaza rapid.
Nu am raspuns.
Nu exista raspuns.
Sunt usturoi, nu ma poti iubi mironsindu-ma, gusta-ma, dar aici este nevoie de timp. Consider timpul cel mai bun prieten si cea mai buna forma de cunoastere. Timpul aduce intimitate si afectiune, e direct responsabil de articularea numelui si zambetul meu.
Dunia, incantata de cunostinta!