Urmează în vară ca Mara să susțină evaluarea națională. Da, evaluare națională. Dacă unii cunoscuți se miră de trecerea timpului, Mara a împlinit 15 ani, eu profit să subliniez acțiunea de evaluare. Mi-au auzit urechile multe opinii legate despre școala Montessori. Cineva mi-a dat de înțeles că ar fi o școală pentru copii cu handicap. Am înțeles. Dețin capacitatea, în prezent, de a nu mă ofensa de ignoranța altora. În general, opinia unora despre Montessori este deformată. Copiii nu ar învăța la Montessori. Nu învață pentru că le plătești studiile. Nu o să comentez și nu o să aduc argumente contra. Există ziua porților deschise la Montessori. Revin la evaluarea națională. Elevii de la Montessori dau examen ca oricare alt elev din urbe. La simulare Mara a luat note bune. Aproape 9 la matematică cum vi pe pare?

Cu o introducere cam lungă, o să revin la durerea mea. O să vă povestesc despre un atac de panică provocat de evaluarea națională. Au trecut 15 ani de când am născut o superbă fetiță cu nas cârn și păr negru. Trec în galop peste primii ani, ani frumoși/urâți, blânzi/cruzi, vii/morți, calmi/violenți. Am supraviețuit amândouă și suntem cât se poate de sănătoase fizic și psihic. Ultimii ani s-au accelerat. Și dacă n-am simțit ultimii ani, probabil și următorii vor trece la fel de repede. Mara va pleca. Pulsul mi-a crescut. Respirația s-a îngreunat. Mă aflam la volanul mașinii, iar strada, cu oamenii și copacii din câmpul meu vizual, s-a transformat într-un decor. Oamenii, niște figuranți fără fețe, copacii, niște machete fidele ale realității cunoscute, iar eu o amintire.

Cum anume să vă descriu senzația care m-a devorat pentru o clipită?! Sunt o moartă vie. Trăiesc în trecutul Marei. Prezentul mi se refuză din cauza fricii. Petrec minute în șir imaginându-mi viitorul Marei. Cum o să povestească despre plimbările de pe malul Begăi. Cum un miros de zambilă o s-o trimită la o zi de sâmbătă unde mama ei o căra la piață să cumpere produse locale. Cum Crăciunul va trezi nostalgii legate de mediul ambiental.

Ce limitare îngrozitoare! Totul e cunoscut, știut, trăit. Poate chiar moartea mea. Mă văd nevoită să recunosc puterea reparatoare a copiilor. Mateiu mă smulge efectiv din fantezia crudă cu nevoile lui. Continuă, prin vârstă, să aibă nevoie de îngrijiri. Mi-e foame. Mă doare. Joacă-te cu mine. Mi-e somn.

Într-o pictură, Mara m-ar împinge în fundal. E firesc. Noul înlocuiește vechiul. Mateiu mă trage înapoi. Antagonismul mă amețește. Dar vă jur că nu mai trece zi să nu mă percep ca o fantomă. Sunt o ființă ireală pe cât de reală. Și în nici un chip să nu mă citiți cu o cheie suprarealistă în gând.

Este doar realitatea crudă pe care eu trebuie s-o accept. Că sunt trecut. Că am trecut.

Foto: CRM