Suntem plini de reprosuri, nemultumiri, frustrari. Eu, tu si el de etnie romana alcatuim un grup omogen de handicapati intelectual.
Lipsa informatiei istorice formeaza latratori la stele. Ne urlam neajunsurile fara a depune un minim efort pentru intelegerea specificului nostru.
Care e acela? Exista spiritualitate romaneasca?
Intrebarile ma depasesc cu siguranta. Adun, firmitura cu firmitura, de la cativa romani, indicatii care ma ajuta sa ma dumiresc asupra situatie mele de romanca.
Noica demonstreaza ad rem carentele poporului. Lancezim, ca natie, in eternitate, nefiind actuali. Exemplele lui istorice sustin intocmai aceasta teza.
In secolul XVI, Neagoe Basarab nu-si indruma fiul spre cunoastere proprie, deci afirmarea omeneasca nu este cu putinta, omul are rol doar de marturisitor.
In secolul XVII, Dimitrie Cantemir, oarecum cu un suflet instrainat, isi mustra neamul. II aduce reprosuri. Nu avem curiozitate stiintifica.
Apare conflictul in care continuam sa traim si azi.
Etern sau actual?
In secolul XX, Lucian Blaga ridica vocea si emite categoric parerea ca tindem spre cultura de tip mare. Ajungem in sfarsit personali.
Asadar, ma ridic cu umilinta sau ingenunchez smerita in fata acestor fapte istorice. Se cuvine ca toate asteptarile mele, de demoazela pro sau contra basesciana, sa nu ignore aceste actiuni istorice. Azi suntem ceea ce stramosii au facut sa fim, maine insa, putem ajunge ceea ce dorim sa fim.
Ce dorim?
Aspiram la o cultura majora, tanjim sa fim personali, ravnim sa fim actuali.
Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie,
Tara mea de glorii, tara mea de dor?
…
Vis de vitejie, fala si mandrie,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc! (Mihai Eminescu, Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie)
ianuarie 24, 2010
Nu stiu de ce esti asa suparata pe omenire în general si mai ales acum. Eu unul nu ma simt handicapat intelectual. Scurta lista de români de care amintesti dovedeste ca da, spiritualitatea românesca exista. Mai pot fi adaugate sute de nume, toti români, vârfuri ale generatiilor lor, fara care lumea asta de azi ar fi aratat mult mai rau, daca ar mai fi aratat în vreun fel.
ianuarie 24, 2010
@Dan
Nu sunt suparata pe omenire, zau! Doar ca povete ale mamei mele, cum ar fi: „sa te multumesti cu ce ai”, „e bine si asa”, „or sa treaca toate” etc le percep acum, in urma unor lecturi ce diseca sufletul romanesc, integrate intr-un fel de-a fi romanesc.
Acum cativa ani m-am lovit, intr-o carte de-a lui Ciocarlie, de atitudinea defetista a romanului, dar nu am luat-o k un specific national, ci k o boala a comunismului.
Handicapati intelectuali, cum am ales sa ma exprim ieri, vrea doar sa sublinieze niste lipsuri, deoarece am ajuns, la doar 26 de ani, sa consider k a nu sti istorie constituie una dintre cele mai dezastruoase neajunsuri ale omului.
Azi constientizez k suntem intr-un fel pentru k trecutul nostru asta a decis pentru noi, dar prezentul il putem modela altfel, trebuie doar sa incercam sa ne plangem mai putin si sa muncim mai mult pentru a fi. Dar tocmai aici ne izbim de-o necunoscuta: tanguirea fiind un specific, cum ne lepadam de ea?
ianuarie 24, 2010
„N-ai voie sa cazi, când te cheama Heidegger sau Cioran, în vaicareala, în lamentouri si spaime de taran sicilian”, asta pentru ca ai vorbit de Noica si de tânguire. Povetele sunt în mare parte proverbe care au ajuns la noi dupa sute de ani de slefuire. Inseamna ca asa o fi… Este uimitor câte proverbe românesti gasesti si în alte limbi. Deci nu e nici boala a comunismului, nici specific national, ci poate întelepciune.
De acord, hai sa ne plângem mai putin. Incepi tu?
ianuarie 24, 2010
@Dan
Incep eu, dar ce sfarsesc? Caci pe blog, prin aceste texte, aduc in atentia unora, cateva descoperiri pertinente ale mele.
Acest „o fi” de care amintisi tu, stii k Mircea Vulcaneascu are, daca nu ma insel un eseu despre el? K specific romanesc?