Vă mărturisesc că nu mă gândesc întotdeauna la sex. Toată ziua, toată noaptea. Fifty Shades of Grey prezintă viața între sex și altceva, un altceva neesențial aproape, dar eu am diverse gânduri. De exemplu îmi place foarte mult să mă joc cu semnificațiile nunții, o nuntă fie în cer, fie pe pământ.

În oraș au apărut tot mai multe panouri publicitare având ca subiect acest eveniment. În ultimii ani lumea se confruntă cu o industrie în care mireasa și mirele reprezintă mijlocul de producție și bunul de consum. S-a dezvoltat o afacere pentru o zi, nu orice zi, ci cea mai fericită zi din viața unei femei.

Subliniez ironia mea fină. În colțul gurii stă ștrengar un zâmbet.

Mi-am amintit nunțile la care am participat în copilărie. Vreau să-i fac dreptate copilăriei, și eu vreau asta, oare cine și-a mai propus asta, și notez aici că în trecut o nuntă, participarea la o nuntă mă înfiora. Într-o stare febrilă, nu puteam să scap de sentimentul că iau parte la un eveniment care deține puterea de a schimba viața prin valoarea intrinsecă. Habar nu aveam ce înseamnă intrinsec, dar experimentam stări extraordinar de intense prin impresionabilitate.

În timp am descoperit multe dintre regulile căsniciei și am pierdut starea febrilă. Cu acest gând conștient, privind panourile publicitare, într-o joacă cu mine însămi, mi-am imaginat cum aș fi trăit acest eveniment la diferite vârste până în prezent.

La 20 de ani mi-aș fi făcut fericiți părinții. M-aș fi măritat acceptând tot ceea ce ei consideră a fi o nuntă pentru toți ceilalți mai puțin pentru mire și mireasă.
Aș fi acceptat împețitul, aș fi jucat în fața casei, aș fi călcat găleți, mușcat colaci, aș fi, aș fi, dar n-aș fi fost deloc.

La 25 aș fi făcut compromis. Cu o ureche la părinți, puțin cam surdă, iar cu cealaltă la nevoile mele. Nevoile mele atunci descriau o nuntă elegantă, florală, cu slujbă la biserică și petrecere. Aș fi fost și n-aș fi fost.

La 30 de ani nu prea știu ce vreau, sigur știu ce nu vreau. Nu vreau slujbă la biserică și rude care-și dau cu părerea. Nu vreau coc și gene false. Nu vreau să zâmbesc unor oameni care au venit din obligație. La 30 m-aș strădui să fiu.

Eu sunt simplă, dar extravagantă, eu aș fi mireasa, una anume, nu o proiecție a mamei și a percepției societății. Mi-ar plăcea să fiu fericită în toată această industrie, industrie căreia îi simt farmecul, cum îi simt absurditatea și grotescul.

Nu știu, propun și eu, parcă tot în favoarea acestei industrii unde și eu muncesc, ca fiecare cuplu să-și reînnoiască contractul din zece în zece ani, căci oamenii chiar se schimbă. Sau chiar la doi ani, Simone și Sarte au încercat astfel și au trăit în armonie foarte mulți ani.

Bineînțeles această propunere nu este valabilă la acele femei care experimentează cea mai fericită zi din viața lor când devin doamne.

M-am fericit de prea multe ori domnișoară fiind, nu aș putea să fiu nedreaptă, dar aș putea să nu-mi încap în piele de fericire în ziua nunții.

Chiar aș putea.