Tic-tac, tic-tac!!! În plin haos național și mondial, eu mi-am pierdut somnul deoarece urmează 8 martie, iar în 8 martie o să aibă loc vernisajul expoziției #poartariduri la București.

Cei 500 de kilometri dintre Timișoara și București nu mă ajută cu organizarea. De aceea petrec enorm de mult timp la telefon. Încep să mă simt importantă, manager la Apple importantă. Muzele, femeile care au acceptat această călătorie, ajută în toate felurile și în toate chipurile, norocul meu. Pretențiile și cerințele personale pun piedică. În primul rând îmi lipsește Domnul Prospera, brutarul de treabă al orașului și al familiei deopotrivă. N-am organizat eveniment în ultimii 10 ani fără Prospero. Lipsa brutarului de treabă și ora vernisajului, începe la ora 12 trecută fix, după ce m-au umplut de disconfort, m-au provocat să regândesc răsfățul gastronomic. M-am oprit la spumant, căpșune, cafea și apă. M-am împiedicat în frica de a nu avea pahare în formă de sân rotund, crud, perfect de femeie în care să servim. M-am mai împiedicat și de ceștile de cafea. Mi s-a întins o mână. Muzele își îndeplinesc rolul inspirator. Mă ocrotesc și mă îndrumă. O să am pahare în formă de sân rotund, crud și perfect de femeie. O să am cești de cafea.

De tortura publicului, o să fie, nu o să fie, nu o să scap până la eveniment. Pariez pe mine. Pariez pe muze. Șansele sunt egale pentru prezență generoasă sau insignifiantă.

Să vă reamintesc scopul proiectului. Scopul proiectului este să ne creștem fiicele învățându-le iubirea de sine. Cum facem asta? Îndrumându-le să-și găsească vocea și calea. Calea și vocea pot fi descoperite prin experiență și greșeală. Nu le opriți din a greși. Sprijiniți-le să se ridice și să desprindă lecția.

I-am cerut Marei mele, ajunsă deja la 15 ani, să se privească în oglindă și să identifice ce anume nu-i place la ea. Ca fată, eu mi-am detestat picioarele și am suferit de pe urma imperfecțiunii lor. Tare greu am învățat să trăiesc cu ele. Întâmplări mici, aparent neimportante m-au condus spre o descoperire uriașă. Gusturile și preferințele oamenilor nu coincid. În cazul meu, nu toți bărbații iubesc picioarele lungi. Unii au admirat mușchii picioarelor mele și m-au venerat. Dacă te venerează un bărbat, atunci poți lua în considerare ciudățenia situației. Dacă te venerează mai mulți bărbați, atunci contezi ca întreg, corp, spirit și umor adaug eu, iar părțile nu mai au nici o putere. Ani de zile am petrecut sub puterea rușinii de propriul corp. M-am eliberat luând aminte de adorarea băieților care s-au îndrăgostit de mine. Le mulțumesc. Le sunt recunoscătoare. Cât stă în puterea mea, aleg s-o ghidez pe Mara pe calea sănătoasă a acceptării și a învățării iubirii. Frumusețea este și ea o parte din ceea ce reprezintă femeia. Partea nu justifică măcelărirea și operațiile.

Muzele proiectului #poartariduri au ales să-și trăiască viața ca întreg. Nu este vorba despre picioare, ochi, sân, buze, posterior, ci despre pasiuni, voci distincte, singularitate, iubire și îngăduință de sine, simțul umorului.

Veniți, cei de la București, să le admirați și să râdem înainte de toate.

Foto: CRM