Tocam ieri niște ceapă, nu mă dezic de un a fi gospodină pe pofte, și iar am ajuns cu gândurile la versurile lui Marin Sorescu. Da, are Sorescu morman de versuri, dar eu fac referire la o evaluare a muierii din acele vremuri. Nu mai aveau bărbații ce fura și nici copii nu mai făceau cum trebuie.

Și în anul de grație 2017, și în țări civilizate ca România, unde femeia are drept la vot mai întâlnim asemenea percepție. Un bărbat care caută să se însoare confirmă clișeu după clișeu. Sfârșim sau nu sfârșim să ne căsătorim cu părintele nostru? Asta e întrebarea.

De curând am empatizat puternic cu poziția bărbatului în societate. În zilele alea urâte și reci ale tinerei toamne, am ajuns la pregătire. Experimentez o tehnică nouă, nu mai cer nimic adolescentului meu plictisit. Car după mine materiale și i le așez în față. El alege, iar dacă nu alege, nu facem, dar eu nu mai reprezint resursa clasică de a-ți băga ceva în cap dacă nu dorești. În timp ce el răsfoia materialele puse la dispoziție, blânda lui mamă a profitat să mă răsfețe. M-am trezit deodată înconjurată de o cană de ceai aburindă, nuci verzi, o pernă confortabilă pentru spate, întrebări despre starea mea de bine prezentă și viitoare. Am sorbit din cană și am zâmbit. Ce bine ar fi să existe cineva care să aibă la modul acesta grijă de mine în fiecare zi!

Mi-au picat ochii atunci pe el, adolescent în prezent, bărbat în viitor. Am înțeles încăpățânarea masculină de a renunța la serviciile gratuite de menaj. Femeia a dereticat prin peșteră, prin colibe, prin case, prin penthouse zilele astea. Utilitatea ei din vremurile sălbatice a devenit un fel de a fi, nu o funcție. Și bărbatul să renunțe la asta că se trezi și femeia om abia în secolul XIX? Păi ei au luptat în războaie și au vânat pentru noi! Ce drept avem să ne declarăm oameni doar pentru că s-au schimbat condițiile de viață?!

I-am înțeles, chiar i-am înțeles.

Cu toată înțelegerea, mi-e imposibil să mă supun. Am o sensibilitate exagerată când vine vorba despre rolul femeii într-o relație. De exemplu mama mea era putoare dacă nu deretica. Scoală masă! Pune masă! Spală! Educă răzgâiatele! Stai capră! Glumesc cu ultima propoziție. Nu cred că mama mea a stat capră. Ar fi riscat să fie considerată curvă.

În zilele mele, pentru care încă o dată îmi exprim recunoștința, degeaba le mai spui unor femei că rolul nostru s-a schimbat. Nu. Unele preferă să iubească și să declare că fac cu drag menaj pentru partener. Nici măcar nu le contrazic. Au dreptate. Dar dragul ăsta să fie în fiecare zi, 60 de ani de viață?

Azi dimineață, tot la tocător, fierb chiar acum o fasole verde la foc mic, îmi zisei: femeia actuală și modernă tot putoare a rămas, dar acum e putoare ca o evaluare la dispoziția partenerului. Unele dintre noi știm să declarăm, fără frica de a pierde iubirea sau de a lua bătaie: nu am chef!

Toți avem asemenea zile. În trecut, nefiind recunoscute ca oameni, nu puteam să recunoașteam. În prezent putem alege: suntem oameni sau am rămas doar femei?!

Foto: Adrian Oncu