Femeia actuală și modernă tot putoare a rămas

Tocam ieri niște ceapă, nu mă dezic de un a fi gospodină pe pofte, și iar am ajuns cu gândurile la versurile lui Marin Sorescu. Da, are Sorescu morman de versuri, dar eu fac referire la o evaluare a muierii din acele vremuri. Nu mai aveau bărbații ce fura și nici copii nu mai făceau cum trebuie.

Și în anul de grație 2017, și în țări civilizate ca România, unde femeia are drept la vot mai întâlnim asemenea percepție. Un bărbat care caută să se însoare confirmă clișeu după clișeu. Sfârșim sau nu sfârșim să ne căsătorim cu părintele nostru? Asta e întrebarea.

De curând am empatizat puternic cu poziția bărbatului în societate. În zilele alea urâte și reci ale tinerei toamne, am ajuns la pregătire. Experimentez o tehnică nouă, nu mai cer nimic adolescentului meu plictisit. Car după mine materiale și i le așez în față. El alege, iar dacă nu alege, nu facem, dar eu nu mai reprezint resursa clasică de a-ți băga ceva în cap dacă nu dorești. În timp ce el răsfoia materialele puse la dispoziție, blânda lui mamă a profitat să mă răsfețe. M-am trezit deodată înconjurată de o cană de ceai aburindă, nuci verzi, o pernă confortabilă pentru spate, întrebări despre starea mea de bine prezentă și viitoare. Am sorbit din cană și am zâmbit. Ce bine ar fi să existe cineva care să aibă la modul acesta grijă de mine în fiecare zi!

Mi-au picat ochii atunci pe el, adolescent în prezent, bărbat în viitor. Am înțeles încăpățânarea masculină de a renunța la serviciile gratuite de menaj. Femeia a dereticat prin peșteră, prin colibe, prin case, prin penthouse zilele astea. Utilitatea ei din vremurile sălbatice a devenit un fel de a fi, nu o funcție. Și bărbatul să renunțe la asta că se trezi și femeia om abia în secolul XIX? Păi ei au luptat în războaie și au vânat pentru noi! Ce drept avem să ne declarăm oameni doar pentru că s-au schimbat condițiile de viață?!

I-am înțeles, chiar i-am înțeles.

Cu toată înțelegerea, mi-e imposibil să mă supun. Am o sensibilitate exagerată când vine vorba despre rolul femeii într-o relație. De exemplu mama mea era putoare dacă nu deretica. Scoală masă! Pune masă! Spală! Educă răzgâiatele! Stai capră! Glumesc cu ultima propoziție. Nu cred că mama mea a stat capră. Ar fi riscat să fie considerată curvă.

În zilele mele, pentru care încă o dată îmi exprim recunoștința, degeaba le mai spui unor femei că rolul nostru s-a schimbat. Nu. Unele preferă să iubească și să declare că fac cu drag menaj pentru partener. Nici măcar nu le contrazic. Au dreptate. Dar dragul ăsta să fie în fiecare zi, 60 de ani de viață?

Azi dimineață, tot la tocător, fierb chiar acum o fasole verde la foc mic, îmi zisei: femeia actuală și modernă tot putoare a rămas, dar acum e putoare ca o evaluare la dispoziția partenerului. Unele dintre noi știm să declarăm, fără frica de a pierde iubirea sau de a lua bătaie: nu am chef!

Toți avem asemenea zile. În trecut, nefiind recunoscute ca oameni, nu puteam să recunoașteam. În prezent putem alege: suntem oameni sau am rămas doar femei?!

Foto: Adrian Oncu 

Cealaltă jumătate a rasei umane: femeia

Mi-am dat seama zilele trecute că devin o prezență tot mai neplăcută. Bineînțeles, totul, absolut, ține de împrejurări.
În aceleași zile mi-am dat seama și cât de plăcută devin.
În mine împac foarte bine această contradicție, ceilalți însă nu acceptă.
Mi-ar plăcea să fiu mai coerentă, să am un început.
Un început ar fi gura mea mare, slobodă.
Tot un început ar fi faptul că citesc, și tot un început ar fi vârsta.
Cărțile m-au schimbat. Truism, dar banalitatea asta constituie realitatea mea. Cu convingere afirm că reprezint produsul unor anumite lecturi. Din rândurile unei cărți mi-am însușit ideea că nu-mi permit să fiu proastă.
Oamenii, mulți, își permit să fie prosți.
Eu nu mi-am permis, iar azi îmi interzic. Și citesc, nu-mi las mintea să hălăduiască în convenții și pretenții. Exist pe lumea asta pentru mine, nu pentru ceilalți, mă fac plăcută mie, și apoi celorlalți.
Îndemn dragile mele femei să fie propriul lor stăpân sau stăpânul minții lor și al trupurilor lor. De aceea, avortul este o decizie a femeii stăpână pe corpul ei.
Da, foarte neplăcută mă fac. Îmi fac sincere și reale griji că unii prieteni o să le interzică soțiilor să mai poarte conversații cu mine, influența mea îi demască prea mult pe unii dintre ei care profită doar de hazardul de a se fi născut de sex masculin.
Pe aceleași dragi femei le îndemn să citească, le repet fraze întregi din Simone de Beauvoir și John Stuart Mill.
Lui Mill i-aș săruta mâinile, și nu doar lui, au fost mulți ca el care au acționat pentru cealaltă jumătate a rasei umane, pentru femei.
În Supunerea femeilor există cele mai pertinente răspunsuri pentru cei mai impertinenți misogini. Diferența dintre bărbat și femeie ține de forță, ca un dat, restul e doar construcție, una primitivă de altfel.
Needucate, supuse, fără drepturi secole de-a rândul, iar argumentul misoginilor stă în lipsa unor opere în rândul femeilor de dimensiunile unui Homer sau oricare alt bărbat.
Eh! În acest punct, azi, la această vârstă, pufăi pe nas și zâmbesc condescendent. Da, disprețuisc pe oricine îmi aduce un asemenea argument.
Mă transform tot mai mult într-un obiect pentru sexul masculin, pentru orice persoană de sex masculin cu care intru în contact.
Sunt foarte conștientă de acest aspect. Cu rare excepții, nimeni nu-și dorește o asemenea femeie, care chiar zilele trecute gândea despre ea: dar de ce să-mi doresc o imagine de femeie respectabilă?!
Tatăl Marei mi-a zis de foarte mult timp, în repetate rânduri că aș fi fost o femeie mult mai bună dacă nu aș fi citit atât.
In facultate, un prieten cu care împart o poveste romantică, mi-a comunicat că a găsit soția perfectă, are însușirile necesare unei soții, printre care și blândețea cu copiii.
Obiect, asta reprezint pentru mulți. Ca accesoriu pentru un ego disperat după venerație aș fi perfectă, perfectă în felul meu.
Dar fără a fi morală, nevoia mea nu stă în moralitate, refuz statutul de obiect. Trupul reprezintă o victorie atât de mică, câștigul stă doar în mintea meu, în felul mea de a fi în care, ca un autodidact redutabil, permit omului să fie el însuși, să-și manifeste orice libertate, orice gând ascuns, orice intenție presupusă necuviincioasă.
Nu m-am născut să judec, nu m-am educat să judec, nu mă interesează să judec.
Îmi place însă să mă joc, iar jocul meu preferat stă în exprimarea amăgitoarei libertăți. În fond, nimeni nu este cu adevărat liber, cu totii suntem sclavi, ai soțului sau soției, ai părinților, convențiilor sociale, opiniei publice.
Dar ceea ce-mi doresc cu adevărat să experimentez este tocmai acest sentiment: libertatea, un spirit liber să plece pe drum cu sau fără Kerouac, să-și folosească vocea pentru a scoate din ființă cele mai obscure, plăcute sau neplăcute sentimente.

Da, citesc. Nu știu alții de ce nu o fac și nu înțeleg mai ales altele de ce nu o fac. Reamintesc, ni s-a permis să fim o jumătate educată, și fără pretenția de a cere ceva pentru noi, măcar cu exigență să ne exersăm inteligența.

A fi inteligent ține și de a face o alegere, alegere pentru educație.

Femeia între subiect și obiect

De acum doi ani nu mă părăsește imaginea unei familii pe care am avut ocazia s-o observ pe plajă. O mamă, un tată, două fetițe.
Imaginea a rămas ea undeva, dar senzația pe care o am când revine imaginea, mă derutează.
M-am tot întrebat ce am găsit așa deosebit la acea familie cu care nici măcar nu am interacționat.
Fetițele le-am reținut secundar, dar pe ea și pe el îi port de acum în tot ce însemn eu.
Pe ea am observat-o mai mult, pe el l-am observat pentru ea. Ea, o femeie trecută de prima tinerețe, dar frumoasă și foarte bine întreținută. În fiecare seară făcea exerciții pe plajă, uneori cu una dintre fetițe în brațe. El, un bărbat tânăr, trăind în prima tinerețe, avea o burtă ascunsă când nu stătea la plajă într-un tricou imens alb de bumbac.
S-a întâmplat de vreo două ori să avem șezlongurile alăturate, întâmplarea oferindu-mi poziție favorabilă pentru a observa.
De fiecare dată îmi întorceam privirile de la ei tristă. Îmi alungam tristețea deoarece nu-i înțelegeam cauza.
Nici azi, chiar dacă scornesc acum o poveste de la acei oameni, nu cunosc cauza. Dar am legat cumva senzația mea de condiția femeii. Am tras unele concluzii din comportamentul ei, din râvna ei. Consider că toată voința ei traducea un sentiment de recunoștință pentru el, pentru atenția lui pentru ea. Ea alerga, făcea abdomene, genuflexiuni în fiecare seară pentru a întreține un corp de care el se folosea.
El nu întreținea și nu avea grija corpului, căci avea bărbăția și tinerețea de partea lui.
Am cuprins-o pe ea cu toate simțurile aservită speciei, s-a căsătorit, a făcut copii, iar acum luptă să-și demonstreze încă o dată feminitatea. Pasivitatea femeii devine acțiune când vrea să demonstreze că merită bărbatul. Iar bărbatul abandonează temporar acțiunea, stă cumva spectator la tot spectacolul femeii.
De sub imensele mele boruri, luam și eu parte la înfrângerea ei, a femeii. Orice femeie e învinsă după ce s-a lăsat cucerită de bărbat, cu diferența că unele femei nu vor să ia cunoștință de această înfrângere.
Această înfrângere nu reprezintă neapărat ceva negativ, căci stă în puterea femeii să fie subiect și nu obiect.
Dar uneori femeia nu știe că are mai multe roluri pe acest pământ, nu doar de reproducătoare, nu doar de obiect care satisface bărbatul. Unor femei trebuie să le spui asta, ba chiar să le înveți.
Dragi femei, nu vă prezentați în lume ca femei, prezentați-vă ca oameni, feminitatea să sporească farmecul, nu să fie farmecul sexului vostru.
Dragi femei, dragi femei!