Anul acesta, pentru mine, înseamnă 40. S-au adunat 40 de ani petrecuți pe pământ. Din ianuarie gratulez prietene, prieteni și foști colegi pentru această vârstă. Azi am depănat amintiri, cu ocazia aniversării, cu colegul de bancă din clasa a V-a. Eu am menționat nopțile albe de la Sankt Petersburg. Am călătorit în Rusia în haită, șapte prieteni, șapte pitici, șapte suflete care nu-și băteau capul cu viitorul. Ne-am văitat de picioare, de lipsa norocului pentru a achiziționa bilete la Balșoi, de atitudinea funcționarilor de la ghișeul din Moscova care nu voiau să ne vândă bilete de tren. Azi ne văităm de bătrânețile părinților și de durerile propriului trup. Începem să ne căutăm, să programăm analize, să prevenim boli.

La 40 de ani, trupul și mintea încep să-și spună diferit poveștile. Nu se mai potrivesc. Uneori chiar se poticnesc. Trupul e cel mai sincer, iar mintea cea mai șireată. Rememorez intens trecutul și asta datorită aniversărilor menționate. Urez sănătate și fericire pentru mai mult de jumătate trăită, dar mă văd cu Andi în bancă, cu Flo în autobuz, cu Geaninelu făcând curățenie pentru majoratul meu, cu Andra vorbind toată noaptea, cu Rebeca trecând prin fața clasei într-o fustă roșie, părăsind sala la ora de religie, cu Diana, cu Geta, cu Adela, cu Narcis, cu Leo, cu Laurențiu. Nume din copilărie cu care am împărțit una sau alta, iar care în prezent strălucesc în amintire. Sunt vii amintirile, par proaspete, par de ieri, sunt ca pâinea caldă.

Îmi amintesc o ședință cu părinții din clasa a V-a. O văd clar pe mama lui Andi. Văd o mamă. Eu sunt mică, stau în bancă. Urmăresc forfota. Mama lui Andi își trăia cei 40 de ani. Oare o munceau aceleași gânduri ca pe mine? Retrăia anii copilăriei mirându-se că participă la o ședință cu părinții, că ea este părintele?! Mă lasă adesea cu gura căscată reprezentarea mea de părinte. Sunt mamă de Mară și de Mateiu. Ce naiba să-i învăț eu pe copiii ăștia? Cum să le insuflu valori când îmi vine atât de greu să mă iau în serios în rolul de adult?

Generația părinților noștri, așa cum am perceput la ședința din clasa a V-a, a fost o generație de oameni îmbătrâniți înainte de vreme. O generație de moși și babe, convingerea mea de atunci pentru care doresc să-mi cer scuze.

Le cer scuze părinților mei, mamei lui Andi, mamei lui Flo și tuturor părinților copilăriei mele pentru greșeală. Am greșit monstruos. Nu i-am înțeles atunci. Mă străduiesc să-i accept în prezent cu bunăvoință pentru vremurile copilăriei lor. Copilăria ne marchează. Pe părinți i-au marcat lipsurile unei generații crescute cu lăturile celui De-al Doilea Război Mondial. O generație de oameni ținuți nemâncați a crescut o generație de flămânzi. Generația de flămânzi a crescut o generație sătulă. Eu mă identific cu generația sătulă care crește o generație îndestulată.

Stomacul plin permite oamenilor visarea. Visăm. Luăm totul de-a gata. Ni se cuvine. Credem că.

Stau în prag de 40 de ani. Scormonesc în copilărie. Mă zbat să aleg viața de adult. Să mă împac cu ea. De prezent, azi, trăiesc un carnaval. Sunt deopotrivă copil și adult. Mărturisesc, am șanse mari să nu ating niciodată seriozitatea adulților din copilăria mea.

Râd înainte de toate. Cine râde cu mine?

Foto: Carmen Vulpea boemă