Cu ceva timp în urmă, într-un text oarecare, am menționat că am ajuns și eu la Maramureș. Nu am povestit însă nimic despre Maramureș. Nu sunt sigură că acesta o să fie un text despre.
O notă vreau să nu o rătăcesc, să o pierd prin sentimente. Ați observat că oamenii vizitează Maramureșul nu Baia Mare, nu Sighetul Marmației?! Maramureșul pare cumva desprins din țara asta a noastră. Ne revine autonom sentimental. Simțurile îl cuprind liber, cu un sens propriu, ca un întreg într-un alt întreg.
Această observație am dorit să rămână nealterată. Ceea ce urmează să povestesc eu, abandonează Maramureșul ca subiect. Maramureșul devine o zonă geografică, ceea ce și este, iar eu o să adun litere, formez cuvinte, formulez fraze despre o apucătură a mea.
Călătoresc mult cu mașină, și nu rareori călătoresc și singură. Una dintre activitățile mele preferate stă în a călători singură cu mașina. Devin atât de intimă cu mine, devin atât de mult eu. Pierd supraeul, anulez morala, ignor judecățile umane. Eu. Doar eu.
După un asemenea răsfăț, eu, eu, eu, încep să privesc marginea drumului. Pândesc oamenii de la sat care doresc să oprească mașinile. Am oprit de multe ori să iau oameni, mai ales oameni de la sat, țărănci cu fuste mari, negre, grele, cu batic pe cap și fețe arse de soare. Anul trecut, cu un soare încă suveran, am luat o țărancă în drumul meu spre Sighet, mergem de fapt spre Săpânța. Am oprit pe dreapta, am urmărit în oglinda retrovizoare o grabă a picioarelor, un amalgam de fustă, traiste și ceva coș de nuiele. Doamna mea a deschis puțin intimidată ușa. Sentimentul de inhibiție s-a datorat mașinii mele cu stea în frunte. Mi-a și spus sincer, duduia mea, că ea s-ar putea să fie cam murdară pentru mașini cu stele. Am privit-o zâmbind cu ochii, mi-am lipit mâna de bord, mângâind, și am asigurat-o că e doar un obiect de care mă folosesc.
Cum spui dumneata.
Și gata. Inhibiția s-a pierdut în asigurarea mea, iar doamna mea plină de fuste, avea în poală fustă, traiste, coș, a început.
Asta așteptam, asta aștept când opresc pe dreapta, oameni de poveste, oameni cu poveste.
Mi-a povestit despre cei trei fii ai ei, cel mare căsătorit, foarte bine s-a așezat, e șef de post.
De fapt, fata mea, o să-l cunoști, oprim puțin în satul următor să-i las și lui plasa asta cu roșii.
Și iar mi-au zâmbit ochii.
L-am cunoscut pe șeful de post, am plecat mai departe spre Sighet, spre copilul mijlociu. Și el bine căpătuit, nevastă, copii, lucrează la fabrică. La el merge, nevasta e plecată la părinți.
Dar cel mic, fata mea, nu are deloc noroc.
Dar ce are, mamaie?
Are 30 de ani și e neînsurat.
Și atunci mi-au râs ochii, dar mi-am permis să-i arăt doamnei mele că râd. Ea a continuat, mi-a spus în câte locuri a lucrat, câte școli a urmat, în prezent mai face una, nu se știe niciodată când o să-l ajute diploma, să fie, să fie, dar săracul, tot necăsătorit.
La despărțire, ne-am zâmbit reciproc, i-am urat o noră, sănătate, dar mai ales o noră.
Îmi place mult să privesc marginea drumului, să iau uneori oameni, să-i las să vorbească, să desprind din vorbele lor determinațiile oamenilor.
Oamenii și-au fixat asemenea scopuri, eu o să ajung cât de curând un Godot. Refuz orice formă de îngrădire, uneori chiar exprimare socială, că am ajuns să-mi fie teamă că o să rămân fără un rost pe lumea asta.
Dar doamna mea avea niște determinații foarte clare. Sper că i-a adus anul o noră.