Joia trecută, pe seară, am urcat bagajele în mașină și am pornit la drum. De vineri, mă trezesc în fiecare dimineață și merg cu Mateiu, uneori și cu Mara, în malul mării. Nici nu ajung bine pe plajă și mi se ivește zâmbetul pe față. Zâmbesc pentru că mă aflu departe de parcul de acasă.

Privesc turcoazul apei. Inspir aerul. Ascult valurile. Visez cu ochii deschiși la cele trei mori din zare. Pozez cimbrișorul. Citesc Kadare. L-am citit pe Kadare. Am sfârșit ultimele zece pagini azi dimineață. După o oră îl anunțam entuziasmată pe un albanez că-i citesc un scriitor de acasă. Pe cine? Pe Kadare. Kadare? Da, Ismail Kadare. Ah, poetul! A venit un albanez să ne prezinte oferta pentru excursiile cu vaporul. Un băiat lungan, șaten, cu dinții mari, într-un tricou alb, decolorat de soare. Să fie Lunganul din Viața, jocul și moartea lui Lul Mazrek? N-am avut noroc de nici o discuție interesantă cu băiatul albanez așa că am lăsat-o baltă. O simplă coincidență că am terminat o carte semnată de un albanez și un alt albanez ne-a abordat pe plajă pentru o excursie. Că la mine în cap se potriveau cu povestea din roman e altceva care îmi alimentează atitudinea prețioasă.

În cele câteva zile de stat la mare, am reușit să citesc două cărți și să o încep pe a treia. În fiecare seară adorm cu aceeași întrebare. Ce să fac pentru a-mi permite această viață? Să petrec timp la mare, să citesc, să scriu, să mă joc cu copiii, să savurez creveți la grătar și salată grecească. Ce să fac? Să mă despart definitiv de o identitate anume, de un loc, de tradiții și convenții. Mă apucă amețeala de la gând. Am urcat ieri la o cascadă și am suportat, la urcare, un ușor atac de panică pe care l-am ascuns. Dacă ajung un cetățean al lumii, o să fiu capabilă să-mi suport viața?

Îmi suport viața în prezent.