De cateva zile ma aflu in Ismaning, un mic orasel de langa Munchen, de cateva luni, tatal copilului meu munceste in acest loc. N-as putea spune cu exactitate in a cata vizita ma aflu in Germania, cu o claritate nemteasca pot afirma insa ca aceasta tara nu mi se lipeste de suflet.
Totusi, plimbarile matinale si de seara cu fata mea, au dat ocazia ochiului sa intarzie pe case, pe chipuri, pe iarba. Un minut, desi 60 de secunde nu apasa o viata, intr-o contemplare insa simti viata, am cascat gura la poarta cimitirului. Incercam sa-mi strecor privirea cat mai adanc, gardul restrictionandu-mi campul vizual.
Am realizat ca nemtii isi orndoneaza mortii, gradinile, natura. Pomii nu amintesc de neoranduiala naturii, legumele par a fi inspiratia unor pictori amatori, copiii lor blonzi si colorati in obraji iti traduc bland frumusetea umana.
Imi achizitionai si eu azi flori si un dovleac pentru terasa mea, legumele perfecte imi fierb in oala, iar fata mea doarme linistita in patul ei colorat si plin de jucarii.
Constat ca ordinea asta nefireasca a reusit oarecum sa ma seduca, dar cu o mana sprijinandu-mi obrazul, oftez dupa o sminteala a omului, dupa o harababura a naturii.
Controlul caracteristic acestei natii sufoca orice explozie a spiritului. Cu un ochi il zarii pe Hitler echipat impecabil, si cu un alt ochi ma bucurai de un Mozart ravasit si plin de cerneala.
Cred ca intr-o stare latenta, nemtii sunt toti niste smintiti.