Mi se întâmplă să fantazez că scriu literatură sf. Mă încântă ideea de a nu mai răspunde rațiunii. Să prind cititorii cu o frază.

„Duminică dimineață, abia mă trezisem, nici ceaiul nu-l băusem, când s-a aprins luminița verde la telefon. Verdele înseamnă înștiințări de la guvern. Până la cei 53 de ani ai mei, o singură dată s-a mai înverzit telefonul. S-a întâmplat în urma conferinței din capitală. Profesorul de fizică, Ioan Ieremia, le-a vorbit participanților despre oameni ca formă de viață parazitară pentru planetă. Înainte să se șteargă toate articolele, comentariile și trimiterile de pe social media despre profesorul de fizică, am apucat să citesc că publicul a râs. Luat peste picior, profesorul și-a întrerupt expunerea. În mai puțin de o oră, telefoanele s-au înverzit. Un mesaj nici lung, dar nici scurt a ordonat cetățenilor să șteargă numele Ioan Ieremia de pe rețelele de socializare, iar prietenii și rudele să-l excomunice. Frica de a fi exclus din social media depășește iubirea și acțiunea în numele corectitudinii. Dar ce anume este corect?

Personal am șters numele din lista din prieteni în timp ce-mi eliberam stomacul la baie. Peste noapte mă chinuiseră niște crampe. Defecarea mi-a adus calm în intestine, dar în același timp am uitat și numele Ioan Ieremia. Până azi, până acum. Stau cu telefonul în mână. Un mesaj de la guvern, nici lung, dar nici scurt, ordonă că în termen de o săptămână, toți cetățenii trebuie să se sinucidă. Instrucțiunile conțin 3 modalități de a termina cu viața, pastile, funia sau armă de foc. Pentru locuitorii de la sate, funia este recomandată pentru a nu supraaglomera farmaciile.

Ioan Ieremia a demonstrat, printr-un studiu temeinic, originea parazitară a omului pe pământ. Un deceniu a desfășurat experimente în subsolul casei personale.„

Este o provocare să-ți imaginezi realități posibile pornind de la imposibil. Pentru imposibil nu există nici o obligație. AD IMPOSIBILIUM NULLA EST OBLIGATIO. Eliberarea de povara explicațiilor nu a durat. Pentru că mai mult m-a atras aspectul filozofic. Dacă ni s-ar cere să ne sinucidem cu adevărat, atunci chiar ne-am supune fără crâcnire și într-o situație în care noi, ca specie, am fi ceea ce este cancerul pentru organismul uman?

Mi-e clar că în noi există ceva care ne îndeamnă să trăim, să rămânem vii dincolo de durere, nenorociri, boli. Iubim viața și când începem să-i căutăm nod în papură. Sinucigașii, persoanele care ne fascinează și ne înspăimântă în același timp, au primit un răspuns postum la justificarea actului. O problemă adevărată, umană, filozofică fără un răspuns. Presupuneri, da, certitudini, nu. Între ele, stă firavă rațiunea.

Nu pot scrie sf. Mă simt o impostoare. Cel mai mult îmi place să scormonesc în sufletul omului. Acolo descopăr zeci de lumi fascinante prin zecile de straturi ale realității. E o realitate că mi s-au scurs orele în compania mea. În cinci minute o să ies pe ușă să mă însoțesc cu copiii mei.

Foto: Lorena Dumitrascu