Mult timp am considerat că povestea Puiul, studiată în școală, rănește sufletul copiilor. Am plâns la moartea puiului. Chiar să-l lase mama lui și să plece? Am bocit pentru pui. Am bocit pentru mine. Mama mea m-ar lăsa și ar pleca? În concedii a plecat fără mine. Altă poveste.

Nu mai consider că povestea Puiul rănește sufletul copiilor. Poveștile triste ne învață empatia, iar pe acest principiu am călătorit cu Mara la Sighet pentru a vizita Memorialul Durerii. De ce? Ca să fim triste. Să citească pe pereții celulelor poezii scrise de elevi. Îndrăzneala, atentatul la siguranța națională, a luat forma unor zile de închisoare pentru unii dintre ei. Alții au plătit cu viața.

Dialogul după vizită nu o să vă impresioneze. Cum ți s-a părut, Mara? Crud și trist. M-aș bucura să vă impresioneze scopul. Învățarea empatiei și felia de realitate servită că viața nu înseamnă doar Formula 1, schi, bijuterii, romanele Agathei Christie, ciocolata, desenul și altele, plăcerile Marei la 13 ani.

La muzeu i-am propus câteva încăperi, apoi i-am dat drumul din lanțul parental. Practic cât pot stilul autoritativ. Latru, dar mă și gudur. Pretind, dar sprijin și dau atenție sensibilității. După ce am povestit despre camera neagră, am răsplătit-o cu o cafea de la Starbucks.

De la Sighet la Baia Mare drumul ne-a desfătat privirea. Culorile toamnei, galbenul solar, maroul ciocolatiu și pădurile îngrijite ne-au dăruit un moment de viață perfect. De la Starbucks am căutat cafeneaua Pressco unde Bogdan Mosorescu mi-a îmbogățit papilele gustative cu recomandarea cafelei V 60. Nu o să vă impresioneze nici dialogul dintre mine și Mosorescu după ce am gustat cafeaua. Cum ți s-a părut, vară-mea? Amară și nimic deosebit.

Recomand părinților să-și scoată odraslele la Memorialul Durerii. Istoria chiar se repetă.