Într-o conversație ieri am făcut o constatare. Expresia mi-a picat fisa redă aproape total ceea ce am simțit. Imperceptibil pentru interlocutor, dar am părăsit câteva secunde conversația. Am trecut cumva în spatele meu, în spatele sau în lateralul conștiinței mele. Mi s-a întâmplat de câteva ori să experimentez această senzație. Nu o percep ca pe o dedublare, ci ca pe o trezire.
Pornind de aici m-am jucat puțin cu originalitatea omului. Cum construim sau păstrăm autenticul ființei dacă deținem, în judecată și comportament, structuri unitare?
Structuri unitare care se repetă și se repetă.
Mi-am amintit de expresia mi-a picat fisa. Nu am explicat-o.
Mi-a picat fisa că există persoane care într-un dialog cu mine nu au ca scop să-și susțină părerea personală, ci au grijă să susțină contrariul a ceea ce afirm eu.
Această atitudine nu are o cauză în felul unora de a fi Gică contra. Mă folosesc și de această expresie lumească. Cauza nu se găsește nici în plăcerea de a dezbate. Aproape nu avem cauză.
Am dedus ieri că este vorba despre o satisfacție. Satisfacția de a nu-mi permite mie acea stare destinsă a omului care se simte înțeles, compătimit sau susținut.
Unele persoane nu vor să mă înțeleagă, compătimească, susțină.
Fără bunăvoință, rămâne doar această atitudine lipsită de orice congruență. Iritația se instalează la mine, iar defensiva pornește.
Doar că ieri nu am mai atacat. Am privit doar chipul din fața mea. Mi-am simțit vina, m-am simțit copleșită de vină.
Conștientă de vină, nu am habar cum să lucrez cu ea.

Aici sunt azi.