În câteva zile fumatul va fi interzis în locurile publice. A fost vreme să-și dea fiecare cu părerea.

Nu am comentat nimic. Eu sunt nefumătoare. Discursurile năvalnice m-au îndepărtat de subiect. Mi-am amintit mai multe filme. Un film cu Sylvester Stallone, Demolatorul, unde guvernul crease o societate ideală. Tot ce putea afecta organismul uman fusese interzis. Pentru evidențiere, o societate subterană se formează.

Un alt film, căruia îmi scapă numele, conține următoarea scenă. După o luptă grea cu inamicul, în tranșee sau în tabăra de război, soldații fac schimb de țigări. Își oferă ceremonios hârtia fină cu sentimentul somptuozității.

Vedeți? Semnificația aceluiași obiect atunci și acum. Omorâți de dizenterie, arme de foc sau sabie, oamenii căutau țigara ca răsfăț. Eco prietenoși, oamenii au transformat răsfățul din timpul războiului în Război.

Fumatul ucide!

Înainte să ne ucidă ceva din exterior, omul se distruge singur. Renunță de bunăvoie la drepturi pentru care a ucis. Violența întemeiază şi conservă dreptul. Jacques Derrida are un splendid şi semnificativ eseu despre violenţă.

Dacă vă întrebaţi ce anume susţin, fumatul sau nefumatul, vă răspund politicos că întreţin iluzia unui om epicurian, teoria fericirii raţionale a individului.

Raţionez dacă o ţigară îmi face rău sau nu, raţionez dacă zbor sau iau trenul, raţionez consumul de carne. Amestecul guvernului mă transportă în 1984. Nu anul, deşi nu ar fi greşit nici aşa, ci romanul lui Orwell.

Aptitudinile politice îmi lipsesc cu desăvârşire. Îi confirm ilustrului Aristotel că sunt o copie nedesăvârşită a bărbatului.

Propun un scenariu. Peste un secol, se interzice consumul de carne, peste alt secol, consumul de legume. O să ne hrănim cu pilule. Nu o să mai existe atingere umană, îmbrăţişare, o anumită rasă. O să avem sănătate că e mai bună decât toate. Şi zile lungi de trăit.

Acestea fiind spuse, mă duc la ale mele.

În 19-20 martie mă găsiţi la Fashion Fridays cu Tricoul Inteligent.

Mi-aş aprinde o ţigară, dar nu fumez.