În general, sunt foarte sinceră cu mine. Când privesc în urmă, zăresc o copilă mereu dispusă să-și exprime întocmai gândurile. La liceu, m-am îndepărtat puțin de mine. Mi-am făcut prietene, am devenit cea mai bună prietenă. Noul statut a alungat momentele cu mine, eram ocupată să mă împrumut de la oamenii din jurul meu. Am împrumutat gesturi, am luat aminte la unele convingeri, am reținut reguli. Niciodată să nu port dungi și carouri. La facultate, ființa mea a împuns. M-am umplut de eu.
Eu fac așa, eu zic așa, eu cred așa.
S-a ținut cont că am făcut așa, că am zis așa, că am crezut așa.
Am terminat facultatea cu un nume, nu cu o situație. Pentru prieteni, pentru profesori am fost Dunia Tuel, nu doar o prietenă, nu doar o studentă.
Mintea și sufletul meu s-au despărțit puțin. De vreo doi ani încerc să le pun în echilibru. A trebuit să fac ordine în tot ce am învățat. A fost necesar să renunț la unii oameni din viața mea.
Acum am din nou momente cu mine. Înainte nu suportam să-mi aștept prietenele singură la masa, preferam să stau și o jumătate de oră în fața unui bar decât să intru singură. Mi-am crescut atât de mult eul, încât atunci când pășesc undeva toți ceilalți se micșorează.
Eu sunt mic, tu fă-mă mare.
Rugăciunea mea din copilărie când adormeam ghemuită în coasta lui mamaie.
Eul ăsta crescut nu descrie infatuarea, ci cunoașterea proprie. Azi mă cunosc, cu bune, cu rele, cu perfecte și imperfecte. Mă accept.
Mă certam mult pentru gura mea mare. Mă supăram că nu știu să tac. De obicei, eu spun cu voce tare ceea ce gândesc, ceea ce toți gândesc, dar nu rostesc pentru că nu se cuvine. Eu rostesc, nu mă reține vârsta, nu mă reține bunul simț, ezit doar atunci când nu am suport, atunci e singura dată când tac, dar în rest am un creier și îl folosesc.
Azi ies singură cu mine oriunde, la restaurant, la plimbare, la bazin, mă simt suficientă ca să mă distrez și de una singură.
Descriu un șantier al emoțiilor, dar sunt muncitor și șef la ființa mea.