Saptamana trecuta, premergatoare celebrarii mamei sfinte, am umblat putin prin muzeele din Munchen. Dispozitia asta sensibila am inceput-o cu Alte pinakotek. La jumatatea turului, m-am intrebat daca o alta rasa, daca exista, are o istorie la fel de sangeroasa.
Noi ne-am ucis mantuitorul, dar din acest teribil capitol al istoriei omenirii trebuie sa luam in seama doar factorul pozitiv, Isus s-a jertfit pentru iertarea pacatelor noastre.
Normalitatea noastra sta uneori in sange si pacat.
Am incercat, de-a lungul anilor, sa ma las sedusa de panze consacrate, de penel, de sugestie. Inca astept si sper la panza care o sa-mi ravaseasca simturile.
Dostoievki, pe la 16 ani, m-a lasat fara vlaga, mi-a chinuit sufletul si mintea, aproape m-a impins spre un gest patetic de a intreba o tanara doamna sau domnisoara, ea cum a ajuns la acea varsta, undeva intre 25 si 30 de ani.
Nu am descoperit panza, desi am cateva tablouri preferate.
L-am admirat pe Rubens si am chiotit in barba la redarea dolofana a femeilor de pe panzele lui. Rozul mat si trupul rasfrant m-au insotit, pitulate in memorie si afara din muzeu, si la Pinakoteka der moderne.
Aici as putea sa povestesc incheind. Lucrarile moderne mi se inchid, mi se refuza. Doar educatia imi permite sa admir conceptul artistului.
La un moment dat, dupa ce am privit o incapere goala, dar luminata cu verde, o alta cu niste fire asemanatoare cu luminile infrarosu, inca o alta cu neoane pe pereti, am lasat lucrarile unui ochi si cu celalalt am inceput sa studiez oamenii din muzeu.
Am fotografiat o pereche, aparitia lor, vesmintele lor m-au atras mai mult ca lucrarile din muzeu.
Dupa Pinakotek der moderne, am purces spre castelul Nymphenburg. Am refuzat sa intru in castel si m-am indreptat direct spre gradini. M-am tolanit in iarba si am privit cerul. Inspiram mirosul ierbii si incercam sa retin in mine mult cer. Doar varu miu imi alunga somnul mincinos cu instantanee.
E asa firesc sa ne reintegram in natura la sfarsitul vietii!