Doar ieri am inchis la loc, intre coperte, personajele lui Canetti. Sunt la a doua carte a scriitorului si regasesc in mine multumire filologica si admiratie pentru o personalitate. In paginile romanelor lui, Canetti nu se sustrage ca scriitor, firimituri de caracter se desprind din patosul cu care isi leaga realitatea de fictiune. Intre paginile de roman, gasesti pagini de viata personala.
In Orbirea, primul capitol minte cititorul, intr-un ritm trepidant urmaresti desfasurarea actiunii cu o senzatie de rafinament a personajului, iar cateva pagini parcurse epuizeaza aceasta stare pana la o absenta totala de simturi. Si cu fiecare capitol adaugat, te epuizezi sufleteste tot mai mult. Acum, simtirile astea se poate sa-mi fi revenit si pe calea distictiei feminin-masculin, dar in Orbirea, orice femeie trebuie sa-si puna la adapost sufletul si mintea, caci femeia pierde si se pierde deoarece chiar originea ne-a impus o coasta de Adam prea slaba.
Pesonajul feminin, Theresa, ne lasa judecate prin incultura, cupiditate si limitare. Eruditia personajului masculin, Peter Kien, ne anuleaza cu argumente filozofice.
Femeia distruge orice barbat de la desavarsire, de la menire.
Elias Canetti ne poarta printr-un cap fara lume, prin lumi fara cap si o lume din cap, sunt titlurile alese de autor pentru cele trei parti ale romanului.
Cultura vasta a personajului se face responsabila si de alte pierderi, nu numai a femeii. Peter Kien este detinatorul unei imense biblioteci, biblioteca pentru care va face o obsesie, iar obsesia asta orbeste orice rationament. Fiecare personaj al romanului descrie orbirea, caci toti se desprind de lume si isi creeaza o lume a lor.
Biblioteca descrie lumea lui Peter Kien, casa si testamentul o orbesc pe Theresa, titlul de campion la sah pe cocosatul Fischerle, iar Geroge Kien, fratele lui Peter e orbit de nevoia de adulatie.
Pe parcursul lecturii, nu o data, mi-am revenit dintr-o scurta visare de la sfarsitul unui cuvant meditand la dezavantajele cunoasterii. Singurul dezavantaj de care mi-era teama sta in atacurile de panica pe care o persoana invatata nu le mai poate evita, lumea frumoasa e lumea mizerabila, iar lumea mizerabila este lumea frumoasa, iar de aici nu mai poti scapa.
Volta asta parsiva a invatatului descria singurul punct slab al cunoasterii, dar Canetti vine cu un personaj colosal care se pierde in propria lumina a mintii sale.
In fond, ca o concluzie meschina si laica, Canetti face literatura ca sa asigure cat mai multe persoane ca lumea fara cap pandeste si savantul, si ignorantul, cu unica diferentiere: savantul se pierde in mai multe lumi, iar ignorantul doar intre a si b, aici nimic nu este relativ.