Cat din fiinta noastra este zgomot?
De cateva zile ma aflu la casa parinteasca si rememorez zgomote si mirosuri. Identitatea amescului de sunete ma infoara. Timpul trecut da buluc peste prezent.
Scrasnetul nearmonios al unei usi, vuietul Dunarii, iarba calcata, galagia trenului si harmalaia vazduhului le regasesc aidoma, le-am daugat insa niste Doine si lacramioare alecsandriene.

In ceasul trist de noapte, cand apriga furtuna
Pe marea tulburata, saltand din val in val,
Se nalta, se lateste si vajaie si tuna,
Zdrobindu-se de mal,

…

Imi place a sta singur pe-o stanca daramata,
S-aud pe maluri vantul cu groaza suierand,
Sa vad pe-ntinsul negru furtuna intartata
Si cerul fugerand
PE MALUL MAREI

In zgomotul serii, pe strada mea se toarna beton, se joaca mingea, bat clopotele, cainii latra, copiii cresc, iar intr-un colt se citeste poezie. Metaforizez, subinteleg comparatii cu o rugaminte de a rasturna obiectele si imaginile bucolice sau maneliste cu o reflectare sufleteasca de frumusete si putere naturala a pamantului si a omului.
Pe strada mea tasneste poezia!

Amintire. A, mint… doar fragmente organice ale unui trecut nu tocmai indepartat. Picioare, maini, un spate rasucit, un chip bronzat apartinandu-mi, dezvaluind fiinta simpla, multumita si vesela de timpul ei, in timpul ei. Prin vant, ploaie sau soare, prin povesti suierate, dospite, coapte, in umbra padurii sau in urma unor copite de animale, cautam cu mana si privirea un trifoi cu patru foi.
Noroc.
Circumstantele favorabile ale societatii au corespondent clorofila naturii, trifoiul.
Cred in noroc, in circumstante favorabile.
Asa se explica festinul vietii mele de azi. De pe miristi, de la coada caprei si balega vacii pe Riviera franceza. Astfel ma intreb: cata bogatie poate suporta un om?
Niciodata nu s-a ivit inversul interogatiei de mai sus, saracia fiind mai aproape de om, de muritor, de visator. Bogatia insa mi-a furat parca omenia, pieirea, visele. O vacanta petrecuta intr-un tinut al yahturilor, al doamnelor fara varsta, al barbatilor cu esarfa, al averilor risipite abia mi-a oferit la intoarcere un text ingrijit, caci simtirile imi sunt oarecum ingretosate.
Alegand sa traiesti acolo aduce foarte mult cu optiunea de a plusa euro pe noptiera pentru visele din timpul noptii.

Se aduna ani si litere. Caut cu disperare o imagine pentru verbul a apasa. Ma apasa ceva pe suflet. Nu surprind comparatia pentru o posibila descriere.
Imi privesc si-mi aud numele, ma vanzolesc intr-un sentiment al dezamagirii de sine. Cresc in flori si in litere. Si ma simt iubita.
Hm!
Zambesc cufundandu-mi obrazul in umar. Cat bazar de simtaminte constituie fiinta mea! Descriu curcubee si morminte, lacrimi si hohote de ras, persiflare si umilinta.
Acum ticaie ceva in mine, ceasul, durerea, fericirea…

La Timisoara

…si la Severin

[vodpod id=ExternalVideo.946003&w=425&h=50&fv=]

Intocmirea fiintei mele numara azi si descrierea de proaspata mamica. Inainte… Lumea se imparte, intr-adevar, in dupa si in dinainte de maternitate.
Dinainte era perfect acum un an. Gandeam asta, simteam tot asta, aratam asta. Egoismul meu, inca la locul lui, nu permitea rahat, lapte, barbite, plansete.
Astazi nu permit, adopt grija ca o inalta manifestare a iubirii pure. Nu sunt vorbe sau alcatuiri de sensuri, deoarece la intrebarea cum este sa fii mama? , dupa imediatul raspuns frumos, dar obositor, am descoperit ca ma simt excelent.
Omul se simte bine cand iubeste, nu?
Iar eu iubesc…

Ma tot obsedeaza doua imagini, doua amintiri. Acum ma gandesc la verbe. Intru descrierea celor doua imagini, doar verbul este necesar, celelalte parti de vorbire se pierd nedeslusit.
A napadi, a sufoca, a uimi.
Ma napadesc sentimentele dintr-o cartulie de psihologie, ma sufoca emotia instinctului rasei umane, ma uimeste resemnarea determinata de societate, de reguli.
O intalnire, o vizita.
O prietena mi-a calcat pragul impreuna cu fiul ei, un prunc aflat la primii pasi. La o imbratisare a lor mi-am permis sa fiu indiscreta, nu mi-am plimbat privirea, ci mi-am odihnit retina pe chipurile lor. O manuta dolofana mangaia duios fata mamei. Sinceritatea. Niciodata nu am vazut-o pana in momentul acela. Ce tablou! Ce icoana de purtat in suflet pana-n viata de apoi.
O acordare de prioritate.
Am oprit cuminte la o trecere de pietoni. In marginea trotuarului un batranel astepta linistit sa traverseze strada. S-a instalat asteptarea soferului si a pietonului. Eu asteptam in masina, batranul astepta in strada. Dar el nu s-a miscat. Cu capul plecat in jos, cu o educatie a marlaniei din circulatia rutiera romaneasca, persoana in etate a permis unei cutii de fier dreptul lui. Nu a cedat, deoarece resemnarea in fata mitocaniei s-a intamplat intr-un timp trecut. Iar trupul lui garbovit si chipul melancolic mi-au devastat forul interior.
Verbul, doar verbul, celelalte parti de vorbire se pierd in nedeslusit.

Scriu repede, scriu asta seara intr-o prospetime de emotii.
Imi place teatrul.
Ma incanta muzica.
Ma ademeneste literatura.
Arta imi traseaza pe chip si pe trup un contur al individualului. Cand indraznesc sa ma privesc, sa ma ascult, imi simt insusirea de a fi unic, conturul invizibil, dar actual al trupului ma infioara.
Azi, pe scena teatrului din Timisoara se juca piesa Egoistul. Nu va urma o cvasicronica a piesei, voi aduna insa literele de pe tastatura intr-o apreciere.
O lacrima in coltul ochiului constitui rasplata unei somitati, un cuvant rece, dur, ba chiar grosolan. Insa ce termen sa aleg pentru o insipida si rapida descriere a lui Radu Beligan?
Aplauze.
Freamat.
Entuziasm.
Oamenii talentati sunt si mari culegatori.
Radu Beligan culese asta seara un numar finit de spectatori dintr-o mizera realitate a unei scaderi de 25% din salariu.
Cum putem, in senectute, sa adunam si noi roadele unei munci bine facute?
Doar visand, sa inchidem ochii si sa ne visam perfectiunea doar acolo unde este posibila, in meseria pe care am preferat-o.

Omule, iti iubesti mama?
Ai jurat sa-ti iubesti si sa-ti respecti mama?
Juramintele.
De ce trebuie sa juram credinta, iubire, respect?
Sentimentele, nefiind masurabile, doar comparabile, ma indeamna la o analiza si o observatie pertinenta. Iubirea nu se termina, nu are final, se naste si atat. Un inceput fara sfarsit!
Ce am constatat?
Mergi la biserica, fagaduiesti iubire, iar apoi adulmeci un divort. Unde e iubirea? Iubirea nu are sfarsit. Iti iubesti in continuare mama. S-a ispravit pasiunea, asta e teoria mea, dar iubirea dainuie. De aceea nu pot intelege atitudinea oamenilor divortati sau despartiti.
Seara de seara, zi de zi au impartit o perna, au admirat aceeasi imagine din dormitor, si asta cativa ani. Apoi se instaleaza nu se cuvine, imediat dupa despartire.
Nu se cuvine sa te mai intalnesti cu fostul, nu se cuvine sa-l mai iubesti pe fostul. Acest verb pacatuieste doar din comoditatea oamenilor.
Ce nu se cuvine este tocmai ipocrizia. Atat.
Nu-mi poate fi indiferenta o fiinta cu care am impartit vise, imagini, strangeri de mana si zambete. Port in mine cultul prieteniei, ma atasez cu vise, imagini, strangeri de mana si zambete de geamanul de langa mine.
Simt si traiesc totusi greutatea verbului se cuvine. Oamenii dau intaietate cercurilor, inainteaza intr-o relatie pana o inchid, iar din acest punct porneste nesiguranta si insatisfactia. Punctul asta confunda pasiunea cu iubirea. Iar de aici e musai sa vorbesti.
Intinsi pe pat, in bezna, in soapte, daca nu ne regasim carnea cu pasiune, sa ne redescoperim sentimentele, despartindu-ne in iubire.