Prima mea prietena cea mai bună a fost fetiţa care a locuit peste stradă de mine. Am 32 de ani şi încă suntem prietene. Ne vedem rar, dar de fiecare dată cu drag.

În timp, mi-am făcut mai multe prietene. O altă cea mai bună prietenă a devenit naşa copilului meu.

Cunoscându-mă în toţi anii trecuţi, nu am renunţat la a mă găsi, am ajuns la concluzia că deţin cultul prieteniei. Sistematic am admirat relaţiile de prietenie. Că am pierdut prieteni sau am dezvoltat prietenii noi, nu m-am oprit din a preţui legătura de bunăvoinţă dintre oamenii care-şi hotărăsc afecţiunea şi ataşamentul în afara familiei.

Zilele trecute mi-am zis, într-un monolog nescris al unei opere neexistente, că prietenii ar trebui să fie sfinţi. Legătura de amiciţie să fie considerată infailibilă.

Într-o amintire-ecran, mă văd pe o plajă din Cabo Verde cu o carte de Basarab Nicolescu în braţe. Am descoperit şi pe hârtie o mărturisire pentru cultul prieteniei.

Dacă se întreabă cineva de ce contează atât de mult pentru mine prietenii, am un răspuns pregătit. S-ar putea să nu vă placă sau să deranjeze o parte din public. M-am obişnuit cu acuzatia de feministă. Departe de mine să mă păstrez într-o categorie fără să nu întind coarda.

A-ţi face un prieten, ţine şi de o alegere personală într-o perioadă din viaţa individului când părinţii au controlul. Părinţii te îmbracă, te hrănesc, îţi aleg parcurile şi copiii prietenilor pentru joacă.

Scenariul se fragmentează datorită intuiţiei. Tu alegi cine îţi devine cel mai bun prieten. Pentru mine, expresia cea mai firească a libertăţii.

Din copilărie la adolescenţă, te transformi într-un negustor de prietenii, şi o faci cu plăcere şi satisfacţie. Preferi o imagine simetrică a ta în celălalt. Alegi un obiect de admiraţie şi te alegi ca obiect de admiraţie.

În punctul acesta, datorită unghiului din care mi-am luat percepţiile, primesc acuzaţiile de feminism de care am amintit în text. Perspectiva e exclusiv feminină. Prefer să vorbesc dintr-un punct de vedere al femeii.

La un moment dat în viaţă, femeia se căsătoreşte sau îşi construieşte un parteneriat. Vedeţi în acţiunea asta melanjul a două grupuri sociale. Prietenii ei, şi prietenii lui. Cuplul, de cele mai multe ori, intră în conflict cu preferinţele celor două grupuri.

Nesiguranţa. Nesiguranţa de sine, caracterul debil, atitudinea pentru interesele personale, inteligenţa primară sau lipsa inteligenţei emoţionale formează ciorba elementelor conflictuale. Cearta ia dimensiuni. E fix ca mătuşa cea grasă şi nesuferită. Femeile, după ce ţin piept o perioadă, multe se străduiesc, cele mai multe simulează, se lasă adoptate de prietenii bărbatului.

Se conving de dezavantajele propriilor prietenii şi renunţă. Eu văd şi o renunţare de sine. Prietenii, la fel ca iubitul sau soţul, i-ai ales singură. Ţi-ai exprimat o libertate, ţi-ai edificat o iluzie a liberului arbitru.

Părăsirea de bunăvoie a unor oameni din cauza unui bărbat slab care manipuleză pentru a controla e foarte trist pentru mine.

Mi-e aşa drag creierul meu şi aşa trebuincioase greşelile mele. Greşelile te duc spre decizii bune. Dezamăgirile ajută să faci trecerea de la percepere la pricepere. Experienţa personală rupe sforile păpuşarului. Iar păpuşarul sunt de fapt păpuşari. Multe sfori avem de rupt în viaţa pentru luciditate. Şi luciditatea nu este o favoare. Viaţa însăşi nu e o favoare, dar trăim intens pasiuni şi admirăm profund frumuseţea.

Cu pasiune şi frumuseţe ierţi.

Prima dată trebuie să ne iertăm că ne-am născut fără să ştim de ce.

Eu încă nu m-am iertat.