Fără o legătură neapărată cu timpul, doar o localizare flușturatică, am citit Pacientul englez de puțină vreme. Imediat după ce am așezat coperta pe foi și povestea în simțiri, am căutat și filmul.
Despre film auzisem vorbind fără nici o notă pozitivă.
După câteva secvențe, a trebuit să asurzesc afectele, căci adaptările nu s-au lăsat așteptate prea mult, dar ca elevă bună ce sunt, mi-am reamintit sfatul lui Sorin Oncu de a judeca un film din interiorul construcției lui și nu din prisma cărții.
Am privit până la final și mi-a plăcut. Pierderile cărții le-am lăsat în subsidiar.
Imediat după Pacientul englez, cartea, m-am apucat de Pentru cine bat clopotele. Un punct comun al acestora, unde vreau eu să ajung pentru a face o anumită observație, este iubirea pe timp de război.
Iubirea adulteră din Pacientul englez.
Iubirea neprihănită din Pentru cine bat clopotele.
Două iubiri în război.
De aici m-am dus cu gândul la amanții actuali, ei sunt singurii care mai simt războiul în iubirea lor pe timp de pace.
Cu asemenea iubiri, nu cred să ai habar de tihnă, de o anumită certitudine a orei sau zilei, aici totul se consumă în voluptăți de secundă actuală.
Amanții pot să rostească ca Robert Jordan: cine are timp acum să mai iubească?  
Sau pot să zică asemenea contelui de Almasy: încă nu mi-e dor de tine.
Iar femeia întotdeauna răspunde ca și Katherine: o să-ți fie.