Am citit foarte puțin în ultimul timp. Ceva sau cineva m-au ținut departe de carte. De două zile jelesc. Am nevoie de carte, să o răsfoiesc, să o țin pe genunchi, să mă aplec asupra ei.
Ieri m-am însoțit cu Lucian Boia și Napoleon al III-lea.

Mi-e tot mai drag acest personaj. Îmi revine ca personaj, personalitatea i-o construiesc din fapte. A schimbat fața Parisului. A pierdut Alsacia și Lorena. A sprijinit România. A avut putere, dar nu a avut influență.

Tot mai mult mă simt un fel de Napoleon al III-lea. Simt că nu am nici o influență. Schimb viețile celor care ajung în preajma mea, dar nu am nici o influență. Orice discurs am, îl pierd. Mă gândeam la cauze. Mi-au venit în minte intimitatea, relația de prietenie, vârsta. Nu mă bucur de prestigiu, ci de un cadru prea intim. Conștientă de acest fapt, fac adesea apel la autorități.

Nu am zis eu, au demonstrat-o Freud, Darwin, Dawkins, Simone de Beauvoir, Huxley.

Prin apelul la autorități, i-am umplut și m-am umplut de ridicol. Multe râsete în jurul meu. Mi-a plăcut că nu mi-am retras admirația pentru aceste personalități în fața prietenilor. Nu am atacat, nu am luat-o la fugă. M-am agitat. Încă mă agit, încă mă copleșește sentimentul că ceea ce spun eu nu are importanță.

Nu am influență, a rostit-o Napoleon al III-lea. Rostesc și eu acum.

Mă întorc la cărți, au fost și rămân cele mai bune prietene. Nu au râs niciodată de mine și nu m-au abandonat. Le iubesc. Cred că și ele mă iubesc pe mine.