După ani de zile de stat cu nasul în literatura de specialitate, scormonind prin copilărie și adolescență, am reușit să găsesc răspunsul la o întrebare.

De ce nu pot ierta?

Într-adevăr nu pot. Am încercat, mi-am dorit, m-am străduit. Mereu am eșuat. Orice persoană care m-a făcut să sufăr m-a condamnat la o furie fără leac. Pot susține că sunt o reprezentare a lui Hulk, doar că mi-am păstrat chipul de Lolita.

Am traversat diverse etape. La început mi-am dorit bunătatea dintre paginile cărților cu povești religioase. Nu mi s-a potrivit. În adolescență am lăsat ignoranța să mă cuprindă din toate părțile. Nu m-a interesat să cred în ceva, ci am apărat ce consideram că știu.

Am ajuns cu pași mici să mă îndoiesc de tot. Au urmat ani de greșeli monumentale. Am suferit și am provocat suferință. Mi-am anulat convingerile și m-am oprit din a avea obișnuințe impersonale. I-am dat un bobârnac tradiției.

Mi-am schimbat gândirea, iar consecințele au dat buzna. Am păstrat disperarea căutării. De ce nu pot ierta? De ce nu simt nimic în afară de o doză de penibil când circumstanțele mă situează față în față cu aceia cu care am intrat în conflict?

Am decis la un moment dat să renunț. Iertarea pur și simplu nu este de mine, iar atitudinea mândră nu mi-a displăcut niciodată. Am cultivat și cultiv mândria.

Am început să mă mulțumesc cu mine ca unic martor al schimbării gândirii și sentimentelor. Nu vede nimeni cât am muncit la mine? Nu observă nimeni cât sufăr? Nu mă acceptă nimeni ca un întreg și mai ales nu mă iubește nimeni pentru ceea ce sunt?

M-am iubit eu și am devenit mai veselă; cel puțin la exterior. Au mai trecut niște ani, iar într-o zi mi-a venit răspunsul.

De ce nu pot să iert?

Nu pot să iert, dar pot să trăiesc cu tot ce s-a întâmplat. Nu o să-i privesc pe cei care mi-au provocat durere cu bunăvoință. Am trecut de la a fi la a deveni. Nu mai sunt neiertătoare, am devenit capabilă să suport eșecurile și pierderile, și să mi le asum.

Pentru unii se cheamă asta iertare. Eu știu însă că nu iertare se cheamă ceea ce simt. Mi-e foarte bine cu persoana mea. Trăiesc mulțumiri intense în urma muncii depuse la ființa mea. Am multe datorii către diverse persoane care m-au ajutat să cresc, dar sunt un om mai bun și datorită mie.

Trăiesc cu tot ce s-a întâmplat, viața nu are sens, fac greșeli ca mamă, ridic nasul în vânt, spăl duminica, mănânc carne, îmi dau voie să fiu furioasă și mă străduiesc să fiu fericită.

În punctul acesta mă aflu în prezent.

Foto: Mile Șepețan