Locuiesc la bloc. Am un apartament comunist renovat după chip și asemănare. L-am umplut de cărți. L-am ferchezuit cu o hartă imensă. L-am făcut mai subtil cu o sculptură. Arăt cum pot spre ce aspir.
Lucrez de acasă. Scriu pe un blog de 14 ani. Scriu dintr-un apartament de cinci ani. Inevitabil, vecinii s-au strecurat în universul meu. Un vecin vizionează filme porno dimineața, iar partea sonoră ajunge și la mine. O vecină mă exasperează cu o antipatie provocatoare. Mereu îmi bate la ușă când repar ceva prin casă. Un alt vecin mă pândește când ajung acasă. Vecina, vecina, ce faceți? Am văzut că aveți cărți. Pot să împrumut? De la prima cerere până la ultima, am dezvoltat un sistem. Vecinul bate la ușă. Îi deschid. Îl poftesc înăuntru. Îl las să se plimbe la rafuri. Îi recomand. Nu am vrut. A insistat. A cerut ceva ce citesc eu. Așa a lecturat Freud, Jung, Lucian Boia. A cerut ceva povești de dragoste. Așa a lecturat Pacientul englez, Animal pe moarte. A cerut autori români. Așa a lecturat Daniel Vighi, T.O. Bobe. Cărțile apăreau într-o zi pe dulapul de la intrare.

În prezent stau două cărți pe dulapul de la intrare. Nu le-am pus la loc în bibliotecă. O să le mai las acolo o vreme. Mamanu mi-a comunicat acum câteva zile că vecinul-cititor a murit. Primul gând a fost la cărți. Oare ce titluri au rămas la el? Apoi am zâmbit trist. Am rămas cu vecinul cu filmele porno și cu vecina cu spiritul obtuz. Vine toamna. O să ies în frig și ploaie ca s-o duc pe Mara la școală. La revenire, vecinul nu o să mai aștepte pașii mei ficși ca să-mi ceară cărți.

Nu cunosc detalii despre viața vecinului. Un domn bătrân cu un păr complet alb, dar cu o inimă zdrobită de dragoste în tinerețe. M-a prins cu cana de ceai în mână într-o dimineață. Gestul acesta a însemnat pentru el că mă poate reține. Mi-a povestit despre ce a citit, ce impact a avut asupra lui. Exclama uneori: Freud ăsta! Înțeleg de ce îți place, vecina! Animal pe moarte mi l-a pus în mână. Am iubit și eu așa în tinerețea mea. Nu-mi amintesc dacă am încercat să leg un dialog.

Iar acum nu mai este. La nivel personal, purtarea vecinului m-a făcut să mă simt specială. Am împrumutat cărți unui pensionar român. Pensionarii români au o anumită gândire și un anumit comportament. Viața le-a trecut. Așteaptă să moară. Presupun că și vecinul a așteptat, dar cu o minte deschisă poveștilor.

Pentru că împărtășim iubirea de povești, o să-l așez în stele. Când le privesc, o să-mi râdă de acolo împreună cu Feli, Micul prinț orfan operat pe inimă. Probabil fiecare dintre noi adunăm pe parcursul vieții câteva stele rătăcitoare, dar pătrunzătoare.

Foto: Bogdan Mosorescu