Duminică am căutat niște mănuși chirurgicale, stăteam pe strada Rivoli din Paris, singură, concentrată, nădușită, și căutam cu ochii niște mănuși chirurgicale pe o clădire, așa primisem instrucțiuni într-un mesaj scris de la Sorin Oncu.
Printr-un raționament neînțeles acum de mine, mintea mea a cuprins imaginea unor mănuși imense chirurgicale, dar pe Rivoli nici vorbă de așa ceva. Am început să caut numerele pe clădiri, am zărit 57, eu aveam nevoie de un 59, dar în loc de 59, m-a izbit o multitudine de mănuși, colorate, umflate și înșirate pe clădirea din fața mea.
Am traversat strada, am urcat la etajul 5, am întrebat de Sorin și l-am găsit în compania unei doamne cu care am avut norocul să sporovăiesc puțin în franceză.
Bonjour.
Bonjour.
Tu parles francais?
Oui, je parle, j’ai etudie dans l’ecole.
Apoi a urmat un dialog lejer despre euroscepticism, iar după punct am început să mă bucur de Sorin și de instalația lui încă neterminată. Am aflat istoria clădirii, o aștern și aici foarte pe scurt.
Clădirea a aparținut unei bănci și foarte mulți ani a fost nelocuită. În anul 1994?, nu sunt sigură de an, niște artiști s-au instalat în clădire și au început să-i picteze pereții. Facem un salt, banca a vrut să-și recupereze clădirea, interesele au atras primăria, ministerul culturii și așa s-a descoperit că această clădire, ocupată acum de artiști, atrăgea în jur de 40 de mii de persoane pe an.
Numărul acesta a salvat arta, iar azi, și dragul meu Sorin Oncu are un spațiu în acea clădire unde își expune instalația inedită. Ca întotdeauna, și am început tot mai mult să apreciez acest gen de artă, Sorin atrage atenția asupra unei stări de fapt ascunsă între falduri de imagini idilice. Instalația lui desface realitatea Franței, realitate de care Sorin se îndoiește, căci romantismul și peisajele bucolice promovate de Franța nu îi vorbesc turistului sau nativului și despre cele 59 de centrale atomice. Franța are cele mai multe centrale atomice din Europa. Asta am aflat eu duminică la centrul de artă de pe Rivoli 59. Nu știam, iar modul cum mi-a revenit această informație, într-o franco-română, în desene și vederi reinterpretate, în champignoane închipuite ca centrale atomice, în zâmbete, în râsete cu lacrimi uneori, în șoapte când treceau vizitatori, mă asigură de acum înainte de un ochi puțin mai ager când vine vorba despre ceea ce primesc ca turmă atunci când se prezintă o națiune.
Mi-ar plăcea să pun și niște fotografii cu instalația, dar trebuie să-l aștept pe Sorin, să facă el acest pas, dar am câteva imagini cu clădirea, interior, exterior, și o fotografie, încercare stângace a mea, cu mine și Sorin.
Pentru o imagine mai clară, îi mulțumesc boemului Silviu Pârjolea.
Pentru românii de la Paris, nu ezitați să mergeți pe Rivoli 59.
Iubiri fără concurs, Mara și scrisul
De câte ori ajung în București, rar ce e drept, dar nu și în ultimele luni, întotdeauna caut să profit la maxim de ofertele lui culturale, expoziții, muzee, teatru, cafenele. De câteva luni cer însă foarte exact, vreau o piesă cu Manole, cu Marius Manole.
Săptămâna trecută am văzut două piese în care joacă actorul, Însemnările unui nebun și Oscar și tanti Roz.
Bineînțeles că această plăcere a mea, aproape slăbiciune nerecunoscută, a început să atragă diverse glume pe seama mea.
Vrei să te ridic să te vadă și pe tine, Manole?
De fiecare dată zâmbesc și foarte rar mă apăr. Mi se pare firesc să fiu încântată și să mă las încântată de actor, sunt fete care leșină după actori care joacă vampiri, mie de ce nu mi-ar plăcea să stau și să mă păstrez un pic amorezată de Marius Manole?!
Marius Manole este înainte de toate un foarte bun actor și se bucură de tot respectul meu, dar nu o să încerc acum să scriu despre talentul lui, ci despre o ciudă a mea.
Blogul acesta e bolnav de eu, de eul meu care uneori creează atâtea crize psihicului meu.
Revenind la Marius Manole, la o interpretare a lui, cea din Însemnările unui nebun, vă mărturisesc că în timpul piesei s-a tuns puțin. Nimic extraordinar, de acord. Dar Marius Manole joacă piesa aceea de o perioadă de timp și urmează să o mai joace. De fiecare dată își ia puțin din păr. Personajul o face, iar pe scena nici Manole nu cred să aibă habar că este Manole, ci doar personajul căruia îi dă viață. Asta e talentul, diferența dintre cabotini și oamenii cu stea în frunte.
Înainte de a merge la București, am citit o carte despre viața lui Ernest Hemingway, iar în timp ce personajul lui Marius Manole se tundea, mi-am amintit de Hemingway, de viața acestuia, de personalitatea lui.
Marius Manole și Ernest Hemingway, două personalități care, după părerea mea, nu trăiesc pentru artă, ci ei însăși au început să manifeste artă. Cumva talentul lor, harul de la Dumnezeu a devenit autonom. Independent de ființa lor, talentul i-a mistificat în veșnici mijlocitori de entuziasm pentru aceia din jurul lor.
Și eu? Totuși despre mine e vorba aici, nu despre Hemingway, nu despre Manole. Și eu ce fac pentru scrisul meu?
Cu ciudă, cu regret, cu o furie oarbă pun capul jos. Eu trăiesc pentru artă, dar nu mă dedic ei cu toată ființa mea. Poate o femeie după ce a devenit mamă nu o să mai cunoască niciodată egoismul în simțiri. Iubesc cu disperare mogâldeața mea de fetiță care uneori îmi cuprinde obrajii și îmi zice zâmbind cu ochii că e vrea să mă facă fericită, iar eu, uitându-mă la minunea din fața ochilor îmi accept drama asta, drama de a pune scrisul uneori pe locul 2.
Tot ce pot să fac este să accept și să împac două iubiri fără concurs.
3-9-40 București
O să alcătuiesc acum un text din ultimele mele zile, dar cu o simplificare excesivă a faptelor. De vineri umblu prin muzee și merg la spectacole.
Ieri, la Muzeul Țăranului Român, am plecat cu o întrebare și o învățătură dintr-o viață apusă a țăranului.
Întrebarea.
De ce se suprapune crucea în simbolistică cu arborele vieții?
Nelămurire.
Nu cunosc istoria crucii, aici aș putea să primesc ajutor cu bunăvoință de la Vladimir Bulat sau Moni Stănilă.
Învățătura.
Am reținut, de pe o etichetă a muzeului, explicația pomenirilor morților. Morții se pomenesc la 3 zile, la 9 zile, la 40 de zile. La 3 zile, deoarece li se topește fața, la 9, se topește pielea trupului, la 40 se topește inima.
În pântecul mamei, prima dată se aude bătaia inimii, apoi se conturează trupul, iar la final chipul.
Mi-a plăcut.
Am meditat puțin la felul ăsta complicat al oamenilor de a-și explica viața și la metoda sinuoasă de a participa la toate întâmplările vieții lor.
Mă întreb, deși sunt mamă nu știu, la câte zile bate inima copilului în pântec, aici îmi trebuie un doctor.
De Muzeul satului nu povestesc acum, iar de Muzeul de artă contemporană las scris următoarele: arta contemporană nu-mi avantajează mintea, mă uit la unele lucrări ca mama mea la iPhone. Nu înțeleg. Am reținut doar faptul că am produs foarte mulți rulmenți în epoca comunistă și numele artiștilor, Dan Călin și Iosef Silaghi. Îmi cer scuze dacă am scris greșit numele.
O să mai revin cu povești din zilele mele bucureștene, dar de cruce și pomenire am fost nerăbdătoare să scriu