Cealaltă țară, aici și acolo

După o pauză, am simțit nevoia unei detașări, revin cu un text despre un spectacol de teatru. Am consumat mult invizibil cu prilejul FEST-FDR 2017. În cartea lui Radu Beligan, Între acte, am descoperit formularea asta: vizibilul trebuie să poarte în teatru spre invizibil. Aproximativ cuvintele actorului.

Mai departe o să storc niște semnificații din spectacolul Cealaltă țară, o adaptare după 3 romane de Herta Muller. Mi-a atras atenția numele scriitoarei și m-a convins instituția, Teatrul Național Craiova. Unii știți cine este Herta Muller, iar cine nu are habar, să nu vă simțiți prost. Omul învață cât trăiește. Abia când se oprește din, putem să ne îngrijorăm.

Eu am citit o singură carte semnată Herta Muller, Animalul inimii. Păstrez în memorie descrierea unor privațiuni meschine: lipsa ciorapilor de mătase și ce senzații puteau produce o pereche. Tehnica pe sub mână dacă nu-și are sorgintea în comunism atunci presupun că s-a dezvoltat intens.

De la numele scriitoarei am mers la teatru și am știut la ce să mă aștept. Un consum imaginar de cenușă și rumeguș care abia îți mai permite să respiri. Așa visez eu uneori. Mă trezesc cu gura uscată și beau lacomă un pahar de apă într-o singură inspirație.

Dar teatrul, așa cum ne-a obișnuit de la apariția lui, m-a surprins. În reprezentarea mea fabulată, nu am luat în calcul jocul actorilor. Au avut actorii grijă, așa cum au mereu, să atragă, să subjuge spectatorul și să-l convingă să se privească pe sine.

Piesa Cealaltă țară se desfășoară în jurul familiei unei tinere fete, Irina. Vor să emigreze în Germania. S-a desprins de aici tehnica făcutului rost de pașapoarte de sub mână. Aspectele sociale dintr-o anumită istorie a României, comunismul și ipostazele lui, impun o examinare a fenomenului emigrării. E un fenomen înstrăinarea. Pe parcursul spectacolului m-am lăsat purtată uneori conștient, alteori de-a dreptul vrăjită, am văzut cel mai sincer și pasional sărut pe o scenă de teatru, de angoasele personajelor decise să părăsească țara, dar și de provocarile la care se expun ajunse în Germania. E un aici și un acolo. E despre aici și e despre acolo. E despre a fi acasă, dar nu te regăsești nicăieri ca în reprezentările personale. Ce semnificații a putut să mai aibă acasă pentru un neamț din Banat în timpul comunismului?

Întrebări. Semnificații. Reprezentări. Umor pe alocuri. Romantism sporadic. Căutări. Neîmpliniri. Identitate. Dublă identitate.

Aici și acolo.

Herta Muller a scris multe cărți ca să-și stabilească aici-ul și acolo-ul.

Spectacolul se joacă cu reprezentările. Suntem aici. Suntem acolo.

Cealaltă țară, adaptare după trei romane de Herta Muller
Teatrul Național Craiova
Regia Alexandru Istudor

Curs de filozofie povestită XIX

12007169_1051117084898445_333813603_nÎn sfârșit mă țin de cuvânt și reiau cursul de filozofie povestită. Ne aflăm la finalul lui. După cursul de azi, despre Marx, mai rămân de făcut două. Ar mai fi fost trei, dar am decis să sar peste Freud. Blogul mustește de învățăturile lui.

KARL MARX 1818-1883

Punctul de plecare a lui Marx a stat în filozofia lui Hegel, dar s-a distanțat de felul în care Hegel înțelege spiritul universal.

După Hegel, filozofia primește o orientare cu totul nouă. În locul marilor sisteme speculative apar filozofii ale existenței sau filozofii ale acțiunii.

Marx spunea că până atunci filozofii se mulțumiseră să interpreteze lumea în mod diferit, în loc s-o schimbe. Gândirea lui Marx are un scop practic și politic. El era filozof, istoric, sociolog și economist.

Despre Marx însuși se spune că a devenit marxist în jurul anului 1840, dar lui nu i-a plăcut termenul. Prietenul și colegul lui, Friedrich Engels (1820-1895) a contribui la ceea ce atunci s-a numit marxism. În secolul următor, Lenin, Stalin Mao și mulți alții au contribuit la dezvoltarea marxismului sau a marxism-leninismului.

Marx era de părere că în primul rând condițiile materiale ale unei societăți determină modul de gândire. Aceste relații materiale sunt determinante și pentru dezvoltarea istorică.

Hegel explicase că dezvoltarea istorică se naște din tensiunea contrariilor care dispare printr-o schimbare bruscă. Forța care face istoria să meargă înainte o numim spiritul universal sau rațiunea universală.

Marx voia să dovedească că schimbările condițiilor materiale de viață sunt decisive pentru istorie. Nu premisele spirituale într-o societate duc la schimbările materiale, ci relațiile materiale le determină și pe cele spirituale.
Forțele economice dintr-o societate sunt cele care produc schimbările în toate celelalte domenii și împing înainte istoria.

Pe vechii filozofi nu-i interesa în mod deosebit dacă cunoștințele duceau la îmbunătățiri practice de vreun fel sau altul.

Raporturile de ordin material, economic și social dintr-o societate erau baza societății după Marx. Felul în care se gândește într-o societate și instituțiile ei politice, legile și nu în ultimul rând religia, morala, arta, filozofie și știința, Marx le numea suprastructura societății.

Între bază și suprastructură există interrelații reciproce sau dialectice, materialism dialectic.

În baza societății deosebim trei planuri.

Jos: condițiile naturale de producție (relațiile date de la natură sau resursele naturale).

Mijloc: forțele de producție ale unei societăți (unelte, ustensile).

Sus: relațiile de producție ale societății (cine stăpânește mijloacele de producție. Organizarea muncii, adică împărțirea lucrului și raportul cu proprietarul).

Potrivit lui Marx, modul de producție într-o societate determină ce relații politice și ideologice vom găsi în ea. Nu credea într-un drept natural valabil pentru toate epocile.

Întreaga istorie, spunea el, e istoria luptei de clasă.

Istoria se ocupă în primul rând de acela care stăpânește mijloacele de producție.

În fazele istoriei a existat, după Marx, o contradicție între clasele sociale dominante: în societatea sclavagistă, cetățenii liberi și sclavii, în societatea feudală, seniorii și iobagii, iar mai târziu dintre nobili și burghezi.

Marx vedea contradicția dintre capitaliști și proletari, între cai care posedă mijloacele de producție și cei care nu posedă. Clasa stăpânitoare nu cedează de bună voie puterea, o schimbare se poate produce prin revoluție.

Marx era preocupat de trecerea de la societatea capitalistă la una comunistă.

Avea opinii cu privire la munca omenească. S-a interesat ce se întâmplă cu oamenii când muncesc; o relație reciprocă sau relație dialectică între om și natură. Când omul prelucrează natura, atunci și omul este la rândul lui prelucrat.

Felul în care muncim ne influențează conștiința. Munca este ceva pozitiv, ceva care ține de natura condiției de a fi a omului. De aici pornește critica distructivă a lui Marx la adresa modului de producție capitalist.

În sistemul capitalist, muncitorul lucrează pentru altul. Munca devine ceva în afara lui însuși, nu-i aparține muncitorului. Muncitorul devine un străin față de propria muncă și față de el însuși. Își pierde demnitatea. Marx folosește un termen hegelian: ALIENARE.

În societatea capitalistă, munca e organizată în așa fel încât un muncitor face în realitate o muncă de sclav pentru o altă clasă socială.

În 1848, Marx a publicat împreună cu Engels un manifest comunist. Prima propoziție din acest manifest: O stafie bântuie prin Europa – stafia comunismului.
Finalul: Proletarii nu au nimic de pierdut decât lanțurile. Ei au de câștigat o lume. Proletari din toate țările, uniți-vă!

Marx vorbește de exploatare.
Muncitorul produce marfă, iar marfa are o valoare de schimb, de vânzare.
Dacă scazi salariul muncitorului și alte costuri de producție din vânzare, rămâne o sumă. Marx o numește plus valoare sau profit.
Un capitalist își însușește o valoare pe care a creat-o muncitorul.

Astfel ajungem la dictatura proletariatului; proletariatul va reprima prin forță burghezia. După aceea, dictatura proletariatului va fi înlocuită de o societate fără clase, adică de comunism, o societate în care mijloacele de producție aparțin tuturor – deci poporului însuși.

Munca va aparține poporului și alienarea va înceta.

Marxismul a dus la mari schimbări. Socialismul a înlăturat o societate inumană.

După Marx, mișcarea socialistă s-a scindat: în social-democrația și leninismul.
Social-democrația voia să adopte o evoluție treptată și pașnică spre socialism. A devenit dominantă în Europa Occidentală.
Leninismul credea mai departe că numai revoluția poate combate societatea de clasă și a devenit important pentru Europa Răsăriteană, Asia și Africa.

Notă: cursul este făcut după Lumea Sofiei de Jostein Gaarder.

O să revin cu Darwin.

Comunismul, inepuizabila sursă de inspirație a românului

Săptămâna trecută, printre celelalte activități ale mele, am ales să-mi petrec două seri la Bastion unde s-a desfășurat Festivalul Internațional de Literatură. Nu o să scriu despre festival, nici despre invitații lui, nu o să fac un subiect din festival. Nu este subiectul meu.
O să fac totuși niște observații plecând de la festival, căci a prilejuit următoarele constatări.
Mi-ar face o deosebită plăcere să schițez acum aceste constatări, dar aleg să mă pierd în digresiuni.
Am terminat facultatea în anul 2006, iar din 2002, anul admiterii mele, am participat la multe evenimente culturale, lansări de cărți în special. Întotdeauna la aceste lansări au participat și studenți. Acesta este un fapt, știut, dar și dorit.
Dorința însoțește ambele tabere, s-ar părea. Scriitorii și profesorii doresc prezența studenților, iar studenții, chiar dacă cu timiditate, își doresc să participe.
Am ales, și am ales cu grijă. Profesorii doresc prezența. Studenții doresc să participe.
Din 2002 am experiența acestor întâlniri și fac afirmația că studenții, tinerii, nu participă aproape niciodată.
La Festivalul Internațional de Literatură am privit la un moment dat în jur, la ei, la cei tineri. Cei mai mulți butonau telefoanele, inclusiv eu la un anumit interval de timp. Până la final, scaunele ocupate de ei s-au golit. Aici voiam să ajung.
Studenții vin, dar tot ei pleacă. De ce pleacă?
Un motiv pricipal ar fi neînțelegerea, apoi nepăsarea, apoi lipsa empatiei.
Ce nu înțeleg?
Nu înțeleg ce se vorbește despre Stalin, despre Tito, despre totalitarism, dictatură și Ceaușescu. Și ei, la fel ca mine, sunt convinsă că iau istoria cu faptele ei ca o parte inerentă literaturii, la fel ca toate celelalte domenii cu care se întrepătrunde literatura. Totuși, această cunoaștere nu-i împiedică să nu se plictisească.
E necesar să cunoști istoria, dar nu este necesar să dea buzna peste tine la fiecare activitate culturală.
Nepăsarea tinerilor, că am amintit de ea, nu este de condamnat. Realitatea lor este alta. Da, anii în care ne-am născut noi, mă includ și pe mine, nu includ atrocitățile dictatoriale, ne-am detașat de ele, am crescut în umbra lor, dar ne-am găsit alte sensuri, alte lupte, alte obiecte de care să ne atașăm. Și în această perioadă, oarecum liniștită a lumii, oamenii continuă să nu se asculte. În jur aceleași fracțiuni, același dispreț, aceleași prejudecăți.
Nu reproșez absolut nimic supraviețuitorilor comunismului, din contră, îi admir, dar mi-ar plăcea totuși, mai ales când vine vorba de literatură, să încerce să se detașeze și să renunțe la aerul condescendent. Mizeria și atrocitățile sunt o sursă de inspirație, dovadă Herta Muller și nu doar ea, dar nu unica sursă de inspirație.
Iar de acestă senzație nu pot scăpa, căci la orice lansare de carte, la festival sau o oarecare activitate culturală, românul vrea să rămână doar în acestă sursă, doar la politică, la Ceaușescu, la Iugoslavia. Cultura este un obiect al omului, noi o creăm, o înfrumusețăm, îi smulgem sensuri, îi dăm sens, iar sensul ei sunt absolut sigură că nu stă numai în regimuri politice.

La Vest de Est, la Est de Vest

Săptămâna asta încheiată cu o oră în plus de somn, și-a numărat zilele în Timișoara și cu un festival internațional de literatură.
Miercuri, joi și vineri, la Palatul Baroc, iubitorii și curioșii de literatură au putut să asculte scriitorii lecturând și să intre în dialog cu ei.
Eu am ajuns joi și vineri. Joi seară, în lumina candelabrelor, am ascultat lectura scriitorilor Richard Swartz, Jan Koneffke, Vasile Ernu și Viorel Marineasa. Cel mai mult mi-a plăcut să ascult lectura în suedeză și germană, atunci a fost o desfătare. Deși nu înțeleg nici una din aceste limbi, mă încântă muzicalitatea pe care o descopăr în orice limbă străină mie.
Neînțelegerea conținutului fragmentelor citite de scriitori nu a însemnat o pierdere, ci o accentuare a unei stări de visare.
A urmat dialogul după lectură, întrebările.
În momentul acesta, eu, mai întotdeauna, îmi întorc mintea plecată ca un câine de stână oile. Rag la interior până, clipind, prind două cuvinte al căror sens îmi este în sfârșit cunoscut.
Joi seară a fost plin de studenți. În dreapta mea, multe studente. La dialog au început să plece. Nu i-am învinovățit. S-a vorbit despre comunism; s-a vorbit despre o durere pe care ei nu o cunosc.
Nici eu nu am experimentat comunismul, l-am cunoscut doar din cărți. Jurnalele scriitorilor noștri mi-au schimbat procesul psihic în ceea ce privește regimul comunist în care au trăit părinții mei. Nu aș putea să recomand cuiva Nicolae Steinhardt ca lectură, ci ca un experiment al durerii.
Vineri i-am ascultat pe Vladimir Arsenijvic, Philip O Ceallaigh, Daniela Rațiu și Tudor Crețu.
Pe primii doi i-am ascultat într-o atitudine de visare al celui care ascultă o arie muzicală. La Daniela Rațiu am ascultat cuminte cu bărbia în palmă. Tot timpul mi-a vâjâit în minte prezentarea lui Robert Șerban. O tânără fragilă, feminină, încă un cuvânt care îmi scapă, dar cu o mare forță narativă.
Glasul ușor zaharat al lui Robert Șerban când a prezentat-o pe Daniela Rațiu mi-a dus iar simțurile în afecțiuni deviate. De atâtea ori am senzația că femeile sunt tolerate în această lume, nu neapărat acceptate. M-am certat pentru gândul stupid. Cine ar putea să o tolereze pe Virginia Woolf? Nu, în creație nu este masculin și feminin, doar afecțiunea se mai duce pe masculin și feminin.
Pe Tudor Crețu l-am ascultat cu plăcere. Îmi place cum scrie, deși are un caracter care îmi face năsucul să se strâmbe, forța lui creatoare mi se pare bezmetică.
Tudor Crețu, scriitor, dar și director de bibliotecă, și totuși mie nu mi-a înapoiat o carte pe care i-am împrumutat-o pe fișa mea de la bibliotecă, dar ce are creativitatea cu corectitudinea.
L-am aplaudat după ce a sfârșit, i-am și zâmbit, dar cartea e tot pe obrazul meu.
La dialog nu am mai putut rămâne și am plecat tiptil, în ușoare bocănituri de tocuri.
Acesta a fost pentru mine Festivalul internațional de literatură Timișoara, Ediția I, La Vest de Est, la Est de Vest.