M-am întâlnit cu femeia la Paris, iar impresia îmi reține încă atenția. Urmele mnezice și observațiile actuale mă provoacă să fac public ce simt.
Simt o infinită compasiune pentru femeie, pentru felul ei de a se raporta la cerințele bărbatului.
O să mă ajut de un exemplu. Am o prietenă, prefer s-o numesc prietenă, căreia i-a crescut foarte mult botul în ultimul an. Da, botox.
Mă uitam zilele trecute la ea, la gura ei, a mai crescut puțin în comparație cu lunile trecute. Întotdeauna am emis judecăți pentru această apucătură stupidă a femeii. Zilele trecute am compătimit-o sincer și am iubit-o nespus pe femeia aceea.
Tu, femeie dragă, tu ești frumoasă și foarte frumoasă dacă așa te percepi tu cu acel bot de rață. Înțeleg asta acum. Mi-a luat ceva vreme, dar înțeleg.
Cum am ajuns să înțeleg? Drumul e lung și deloc drept.
Am născut acum 4 ani, iar de vreo 2 ani citesc psihanaliză.
Devenind mamă, observația și analiza au trecut dincolo de curiozitate, s-au transformat în nevoie. O mama are nevoie să-și observe copilul.
Zi după zi, am observat, iar într-o zi am înțeles. Mara mea și-a însușit frumusețea raportându-se la povești. La 4 ani frumusețea constă în păr lung și rochii și mai lungi.
Să facem un salt.
Ce înseamnă frumusețea la 30 de ani?
La ce se raportează femeia?
La ce fel de frumusețe, cu accent pe fel.
Femeia se raportează la Angelina Jolie. Dau un nume ca punct de comparație, mă folosesc de nume ca să construiesc o apărare.
Răutăcioșii pot ataca acum. Doar femeile slabe, lipsite de personalitate, fără caracter apelează la asemenea tertipuri.
Am o rugăminte. Inspirați profund, dar inspirați până burta se lipește de spate. Expirați, iar apoi repetați după mine: oare?
Oare?
Există posibilitatea ca după o respirație atât de profundă să uiți întrebarea. Întreb din nou, repet: oare doar femeile lipsite de personalitate apelează la tertipuri?
Răspunsul e unul singur: nu.
Pentru ca un fenomen să fie posibil, este nevoie de o explozie, în cazul de față, de o cerință a bărbaților.
Bărbații au declarat, au creionat femeia aproape de perfecțiune, iar mapamondul le-a oferit și un model, Angelina.
Dacă Mara mea se raportează la Albă ca Zăpada, cu ajutorul meu, eu am așezat aceste povești în casă pentru ea, așa și femeia s-a raportat la un anume gen de frumusețe ajutată de formulările și indicațiile bărbaților.
Azi toate femeile cu bot de rață sunt criticate, ridiculizate, disprețuite mai ales de femeile așa zise sau percepute doamne.
Doamnelor, sunteți doamne prin puterea bărbatului, o femeie devine doamnă prin căsătorie, alt privilegiu al bărbatului care se naște domn, așadar bărbatul a ales. Tot el a ales botul de rață.
Ar avea sens să înșir motivele care l-au determinat pentru alegerea unei asemenea dimensiuni?
Îmi pare sincer rău pentru aceste dragi femei. Problema lor nu e una chirurgicală, ci psihică. Frumusețea lor constă în acest raport cu frumusețea. Nu femeia cu bot de rață trebuie să se schimbe, ci raportul, x,z sau z, cu care se compară pentru a fixa, a declara și a mărturisi o realitate.
Oricât de ridicol este botul lor de rață, femeile care au ales merită compătimite, nu disprețuite.
Din alcătuirea mea de azi, fără botox, fără silicoane, fără intervenții chirurgicale nu sunt mai bună ca nici una dintre cele care au apelat la ce am înșirat mai sus, mă raportez însă la un x, z și z diferit și accept.
Accept că femeia e mult mai supusă speciei, iar cu această luciditate curățată de rezistență, îmi port în lume feminitatea împăcată.
Specia supune femeia, dar femeia poate să se joace cu specia, iar când se joacă, femeia face regulile.
Xenofobă într-o secundă nepoftită
Îmi propusesem pentru azi, după notabilul text de ieri, să scriu ușor, adică în litere adunate în cuvinte lejere, o ultimă observație despre Zanzibar.
Înainte să scriu însă, citii câteva texte pe alte bloguri. La Tomata, o scrisoare a unei fete din Arabia Saudită îmi provocă o clară senzație de respingere.
Automat mă gândii la Petru, la cele trei momente când s-a lepădat de Isus. Eu îmi trăii cel de-al doilea moment de respingere a unei naționalității.
Prima dată și pentru întâia oară, când zburam de la Oman spre Frankfurt, știu că mi-am ridicat capul de pe imitația de pernă pe care o oferă companiile aeriene, iar obrazul meu, desprinzându-se cumva de persoana mea într-o individualitate plină de furie, s-a crispat într-un dispreț nefiresc la doi arabi care îmi limitau câmpul vizual. Știu că o senzație urâtă de înverșunare, de aversiune și desconsiderare mi-a transformat obrazul și ochiul.
Am devenit, într-o secundă nepoftită, xenofobă.
Mărturisesc că îmi este rușine să mărturisesc, dar folosesc confesiunea, mai ales pe blog, ca pedeapsă pentru sufletul și mintea mea.
După ce am reușit să clipesc și să alung neinvitata senzație, m-am scuzat în cuget aruncând vina pe oboseala fizică și psihică.
În dimineața asta, citii textul Tomatei după 7 ore se somn, iar reacția mea de respingere a arabilor nu-și poate avea cauza în nici un fel de oboseală. În timp ce îmi sorbeam cacaua, cu o emoție ce se putea descoperi în ușorul tremur și îngheț al mâinilor, mintea mea căuta soluții pentru reacția mea nejustificată de respingere. Este nejustificată sentimental și rațional, eu iubesc omul, nu bărbatul, nu ungurul, nu evreul, nu englezul, omul, pentru mine omul a devenit o religie liberă de dogme.
Totuși, într-o săptămână de două ori senzațiile mele nefirești m-au făcut de rușine în fața propriului sine. Descriu acum, ca ființă, un paradox. Senzațiile se pun în contradictoriu cu un fel de a fi care până mai înainte vreme nu mi-a făcut nici un fel de probleme.
Știu ce anume resping clar, îngrădirea libertății, iar femeia ca individ nu descrie libertatea la arabi. Ca o adeptă a expresiei a face cum te duce capul, orice interdicție îmi repugnă.
Dar nu cunosc ce anume m-a făcut să disprețuiesc.
Totul este la trecut acum, am disprețuit, azi doar respinsei, dar gândul la Petru? Lepădarea?
Sunt aproape convinsă că într-o viață viitoare o să fiu o femeie arabă și asta pentru că nu mă pot controla, nici măcar acum când scriu, să nu-mi doresc să trăiesc așa o viață.
Dunia Tuel o să scrie, dacă își va păstra acest dar, de la dreapta la stânga.
Doar dacă, doar dacă o să pot ajunge să-i iubesc, atunci mă voi salva.
