Femeia inteligentă a ajuns să aibă gura mare

1506640_874980022512153_4248345686750906952_nAm auzit de prea multe ori că am gura mare. În copilărie am ignorat, în adolescență am reacționat, iar ca tânără femeie am continuat să reacționez.

Până într-o zi. Întotdeauna există un factor declanșator sau ceva care te pune pe gânduri. Am auzit de multe ori că sunt femeie inteligentă. Am încălecat expresia, gură mare, cu aprecierea, femeie inteligentă.

M-am întrebat, cu ironie, dar tristă, dacă nu cumva femeia inteligentă a ajuns să aibă gura mare. Da, s-a întâmplat. Dacă îmi aleg pentru o analiză concisă un început de relație cu un bărbat descopăr, în aprecieri, elogii, măguliri, prețuirea minții. Mai departe, nefiind o femeie kodak sau de moment, edificând parteneriate, am ajuns de la sclipire intelectuală la limbuție.

Nu pot să fiu și eu o femeie bună! Las discuțiile deoparte. Semnificațiile femeii bune nu constituie subiectul textului. Am avut parteneri inteligenți, educați, civilizați; cu câteva excepții, dar pline de învățături, dar i-am făcut să exclame: Tu și gura ta a mare! Nu ai habar să fii diplomată! Nu poți să taci, dar nu poți!

Au dreptate. Nu pot să tac și nici nu doresc să tac. Subliniez însă că ceea ce îi irită după un timp, i-a atras la început. Sunt inteligentă sau limbută? Inteligent e sinonim, în raportul acesta personal feminin-masculin, cu limbut?

Într-o noapte, ca multe nopți numărate de un individ care nu poate să doarmă, bântuiam prin casă și m-a pocnit un dor de un prieten de sex masculin. Pur și simplu m-am gândit la el și aș fi avut ceva de dezbătut împreună. Ce singură m-am simțit și ce nenorocire pe mine ca persoană! Cum poate o femeie să deranjeze un bărbat la o oră târzie în noapte fără să fie suspectată de luxură? Iluzia libertații individului, iluzia libertății în cuplu, iluzia acelui enervant fac ce vreau eu.

Nu facem ce vrem noi, mai ales în cuplu. Greșim și procedăm corect simultan, dar adevărul este că nu ne rezistăm nouă înșine. Celălalt deține deschiderea către conștiința de sine. Suntem prizonieri în noi înșine și în celălalt. Unii încearcă diferite operații de rezolvare a disperării prin monogamie, parteneri diverși, celibat sau ascetism.

Soluții după chip și asemănare sau după un moment al vieții. Vedeți, în zbaterile acestea stă frumusețea și zadarnicul vieții. În punctul ăsta stăm cu o cutie de creioane în mână și colorăm ce vrem noi și cum vrem noi.

Se numesc alegeri personale.

A doua zi după 30 de ani

Am așteptat vârsta de 30 de ani la fel cum am așteptat vârsta de 18 ani, cu surescitare și cu speranță.
La 18 ani, am așteptat în iluzii libertatea care amăgește adolescentul. Cumva parcă 18 ar putea rupe lanțurile cu care ne-au împodobit părinții. A doua zi am constatat că nimic nu s-a schimbat.
Azi mi-e teamă de a doua zi după 30 de ani.
Vârsta asta am așteptat-o într-o promisiune, nu în iluzie. Azi am lanțuri foarte lungi și par liberă. Orice om vrea să pară liber, nu să fie neapărat în fapt. Concluzia poate fi simplă, o viață facem alegeri în funcție de o iluzie.
Cineva mi-a promis, cu o vorbă profetică, că 30 o să fie vârsta mea completă. La 30 o să fiu bujor de câmp, liliac alb în ianuarie, deplină, perfectă, absolută.
Cu siguranță 30 de ani o să mă surprindă perfectă ca femeie, relația mea cu mine ca femeie e cuprinsă în această sintagmă. Relația mea cu mine ca om mă agită însă. Mă paște o criză de personalitate, simt pur și simplu mișcarea la interior, se mută gânduri, se schimbă păreri, apar idei noi.
Uneori chiar nu știu cum reușesc să rămân mută când gâlceava de la interior pare să-mi mute maxilarele.
Iar acum, în gâlceavă, cu teamă, cu speranță naivă, pândesc ziua a doua. A doua zi după Crăciun, Crăciunul propriu și personal al genului feminin. O să mă privesc în oglindă și o să întâlnesc același chip, cu câteva riduri, cui îi pasă, dar privirea? Dincolo de oglindă, dincolo de căpruiul ochilor, o să-mi fie rușine.
Ce-am făcut cu viața mea?
Ce-a făcut viața mea din mine?
M-am pierdut în general, nu mi-am descoperit individualul, maladiile lui Noica răspund la unele întrebări, dar nu se potrivesc întru totul rănilor mele din copilărie sau educației mele universitare.
Uneori cred cu certitudine că tot ce îmi lipsește și tot ce vreau de la viață este armonia, dar mă mut repede rațional și sentimental din acest bluf de caracter, căci uneori râvnesc la profesie, alteori mă atrage gospodina, de multe ori izbutește feminista, de fiecare dată mă năpădește nimicul, nimicul lui Pessoa, nu sunt nimic. Nu voi fi niciodată nimic. Nu reușesc să voiesc să fiu altceva decât nimic. În rest, țin strânse în mine toate visele lumii.
Poate începând de a doua zi ar trebui să accept că armonia mea și echilibrul stau tocmai în acest haos sentimental, să mă accept cu toane, dar mai ales să mă accept modestă. Dar cum, cum? Întâmpin aici aceeași dificultate ca la iertare. Eu zic te iert, dar nu am habar cum să fac asta. Eu mă accept modestă, dar nu am habar cum să mă lepăd de toate așteptările mele pe care mi le-am ridicat copil fiind.
A doua zi după 30 de ani, mi-e imposibil să nu mă agăț de vorba aceea profetică, să nu sper, de aceea mi-au rămas niște zile zbuciumate de trăit.