De la 16 ani m-am străduit să trăiesc, să trăiesc frumos. La 16 ani am descoperit nimicul şi inutilitatea existenţei.
Ce să fac eu între naştere şi moarte? Dar cel mai supărător este acel de ce? De ce să fac ceva?
Tradiţia am ignorat-o dezvoltând o alergie la se cuvine. Nu recunosc puterea lui se cuvine. De şcoala am încercat să mă apropii. A fost foarte uşor, m-am îndrăgostit de cărţi, şi a fost nespus de greu, profesorii, programa şcolară, inteligenţa nativă. Limite peste tot.
Am citit mult şi uneori am crezut că am găsit răspunsuri. Mi-am zis de foarte multe ori, că eu, spre deosebire de Godot, am sfârşit cu aşteptarea. Mi-am dat nişte determinări, m-am aşezat în general şi individual. Mulţumesc Constantin Noica.
Din păcate, am continuat să sufăr, dar am luat cunoştinţă de puterea emoţiei. Între naştere şi moarte trăim momente. Momentele aparţin atât frumosului, cât şi urâtului. Pe mine mă interesează cele frumoase.
Singura esenţă pe care o recunosc existenţei mele umane constă în sublimul emoţiei. Am reuşit să trec anii cu această reacţie afectivă, chiar dacă durează puţin.
Puţin prin comparaţie. Comparaţia ar aduce în discuţie iubirea. Refuz discuţia, păstrez comparaţia.
Trecând anii, am învăţat despre nevoi şi interese. Freud m-a trezit, mi-a impus luciditatea. O pierd de foarte multe ori. S-ar putea să-mi lipsească chiar acum.
Mă trezesc de foarte multe ori însă.

De la 16 ani mă străduiesc să trăiesc frumos şi să fiu bună cu cei din jur. Mă străduiesc. De ce mă străduiesc? De ce? De ce? De ce?

Neavând simptome cauzate de propria importanţă şi valoare, nesuferind de un delir de grandoare, rămâne să sufăr şi să maximizez emoţiile momentelor frumoase. Şi din când în când, să practic escapismul.

O să fug chiar zilele astea în atemporalitate.