Pentru mine, marea, șezlongul și soarele înseamnă lectură. O deosebită plăcere mă cuprinde când îmi număr zilele de șezlong. Descriu o relaxare a minții alpha, dar pot ajunge și la theta. Cerul ajută și el mult. Las uneori cartea pe piept și mă pierd în albastru.
Ultimele mele zile de șezlong ale anului în curs le-am petrecut cu Kazuo Ishiguro, Rochefoucauld și Patrick Suskind.
Unele cărți, recunosc, nu ajung decât în memoria mea de scurtă durată. Altele însă, am descoperit că au lăsat moșteniri. Am moștenit de la Huxley cvartetul Heilinger Dankgesang de Beethoven, de la Ishiguro tratatul de la Versailles. Cu lectura Rămășițele zilei s-a fixat foarte bine în mine acest tratat. De la Suskind m-am entuziasmat cu ideea unei izolări. Personajul lui a petrecut ani de zile, parcă 7, singur pe munte.
7 ani de sine, 7 ani de suficiență. Descriu acum sentimental puțin invidia. Aș vrea să-mi fie și mie suficient sinele, să-l explorez, să-l scrutez, să-l scutur, să-l incit.
Totuși nu sunt personaj, iar eu sunt flămândă de oameni. Mai nou, flămândă de Beethoven și de Stravinski.
Înainte și după Amsterdam
Toată excursia mea s-a împărțit altfel, înainte de Amsterdam, și după Amsterdam. Înainte de a ajunge în Olanda, presupuneam, după, am tânjit. Foarte sincer, recunosc că una din zilele petrecute în Olanda a fost perfectă. Datorită unui prieten stabilit acolo, am scăpat de tributarul turistului de hărți și obiectivele turistice.
Într-o dimineață, a doua zi în Amsterdam, prima zi după ce am fumat, părăseam orașul pentru a merge la mare. Ieșeam din oraș fără hărți, fără griji, doar încântate, se poate citi și încântătoare.
Fumurile, cele trei fumuri din cealaltă zi, o zi separată, suspendată de un fel al meu de a fi, m-au păstrat calmă cu buchete de zâmbete. Am încercat să mă gândesc la ceva care într-o obișnuință de reacții îmi crește tensiunea, dar nu am reușit decât să zâmbesc.
Ne-am plimbat prin Volendam, un mic orășel în apropiere de Amsterdam. Ne purtam picioarele agale, lăsând ochii să se fixeze pe detalii. Ne-am oprit la o terasă pentru o cafea.
De la locul nostru, separam lumina de întuneric. În dreapta, restaurantul cufundat în obscur, în stânga, marea scânteind. M-am ridicat la un moment dat să mai iau niște zahar de la bar, brun dacă se poate, să defilăm cu stropi de sănătate, iar când am revenit la masă, la mijlocul drumului dintre bar și masă am ezitat puțin.
Am pus un picior în față și l-am retras. Mă uitam la cei doi prieteni ai mei și m-am simțit fericită. Chipurile lor erau perfect integrate în peisaj, și ce peisaj superb. Marea, pescăruși, bărci, efecte ale luminii pe care lipsa mea de cunoștințe de fizică nu știe să le explice, iar de plasticizări nu am chef.
Am pășit totuși spre masă și am împărtășit sentimentul. Am părăsit acel loc privind în urmă.
Cu un ochi peste umăr, am ajuns la mare. Am făcut aici ce face orice om, te plimbi, îți bagi picioarele în apă, cauți scoici, privești cerul. M-am tolănit în nisip fără să-mi pese, nu mi-a păsat de granulele acelea fine care pătrundeau în țesătura pulovărului, nici de melanjul lor periculos cu firele mele de păr. Am stat întinsă în nisip savurând doar clipa aceea, doar fericirea momentului prezent.
O viață are doar momente. O spun categoric, așa să mă ajute Kant. Nu există o viață fericită sau o viată nenorocită, există zile și zile. În unele zile sau nopți, alegeți, când rămâi fără suflu, căci inima e atât de puțin organ și atât de mult o senzație de suficiență, de mulțumire că ești acolo, că ochii tăi îți ajută bucuria, nu mai ai nevoie de nimic.
Probabil asta este fericirea, să experimentezi uneori, în unele zile, în unele minute, senzația asta de împlinire.
Personal, la Volendam, am experimentat sublimul lui a fi.
