Olanda între fantezie și realitate
Am terminat poveștile despre Amsterdam, dar nu s-au sfârșit poveștile cu Olanda. De fapt mai mâzgălesc aici o singură poveste, povestea unei fetițe visătoare care a privit morile Olandei la 30 de ani.
Am privit morile Olandei ca om adult, dar peisajul bucolic stătea cumva atârnat într-un vis. În copilărie nu mă gândeam la lumea largă, ci vedeam și auzeam această lume prin niște puternice senzații. Fantezia mea, direcționată de condeiul lui Jules Vernes și Dumas, a fost o expresie sinceră, iar experiența mea ca adult a devenit o expresie sinceră după ce mi-am amintit că pot să mă bucur.
Uneori e necesar să fac asta, să-mi iau un minut și să-mi permit bucuria. În copilărie m-am hrănit cu atâta fantezie, încât realitatea nu mai răzbește uneori să depășească emoțiile fetiței. Uneori mă ia de nas, mă gâdilă la ureche o senzație sau alta. Și atunci mă simt fericită.
M-am rotit puțin în jurul cozii, dar mă aflu oarecum sub influența lui Jung, m-am întovărășit ieri cu el și cu Beethoven. Nu-mi sunt prieteni buni, dar sunt de nădejde.
În această descoperire, că fantezia îi este mai clară psihicului ca realitatea, mi-am liniștit neliniștea care mă întrista. Chiar să nu mă mai bucure sincer nimic cu adevărat?
Mă bucur sincer și sunt fericită uneori, doar că am nevoie de un minut, plus un minut, plus un minut. Un minut să privesc, un minut să închid ochii, un minut să-mi spun că merit, că oricine merită.
În Olanda, privind morile, recuperând o imagine din copilărie, gustând o ciocolată și cerând altele, mi-am amintit și să mulțumesc. Cui? Oricui. Mulțumesc pentru ceea ce sunt, pentru ceea ce am devenit, pentru viață, pentru toate aceste călătorii care mă ajută să mă înconjor de frumusețe și de oameni frumoși.
Mulțumesc.