Azi este cândva. Am lăsat scris în 20 august că o să revin cândva cu un nou curs de filozofie povestită.

Să începem.

Georg Wilhelm Friedrich HEGEL s-a născut în anul 1770 la Stuttgart. A studiat teologia și a murit în 1831 de holeră.

Hegel este cel care dă o nouă semnificație spiritului universal. Prin spirit universal înțelege suma tuturor manifestărilor omenești.
Numai omul are spirit.

Kant vorbește despre lucrul în sine. Oamenii nu pot avea o cunoaștere limpede a tainelor naturii, un adevăr neatins.

Hegel vorbește despre un adevăr subiectiv.
În afara rațiunii omenești nu poate exista un adevăr. Filozofia lui Hegel este în primul rând o metodă de a percepe cursul istoriei.
Sistemele de filozofie dinaintea lui Hegel, (Descartes, Spinoza, Hume, Kant), au cercetat ce este fundamental cunoașterii oamenești, dar există niște premise atemporale ale cunoașterii lumii de către oameni.

Hegel nu este de acord cu aceste premise. Pentru el, fundamentele cunoașterii omenești se schimbă de la o generație la alta. Nu există adevăruri veșnice. Nu există o rațiune atemporală. Singurul punct fix este istoria.
Nu se poate susține că o anumită gândire ar fi pentru totdeauna și veșnic justă. Ea poate fi justă, însă, în locul unde stai tu.

Exemplu: argumente pro și contra sclaviei, acum și înainte.

Reflecția filozofică este ceva dinamic, un proces. Adevărul este acest proces. Nu există criterii, în afara procesului istoric, care să poată decide ce este cel mai adevărat și cel mai rațional.

Rațiunea este progresivă.

Hegel susține că spiritul universal evoluează spre o conștiință tot mai cuprinzătoare de sine însuși.

Lumea a existat dintotdeauna, dar prin cultura și evoluția umanității, spiritul universal devine conștient de ceea ce face particularitatea sa. Omenirea evoluează spre cunoașterea de sine.

Istoria prezintă o dezvoltare, raționalitate și libertate. Hegel vorbește despre dezvoltarea dialectică.

O afirmație se formulează, apare contrariul ei.

Cele 3 stadii ale cunoașterii:
– teză
– antiteză
– sinteză

Exemplu:
Descartes: teză.
Hume: antiteză.
Kant: sinteză.
După Kant, sinteza a devenit teză, așadar, urmează o antiteză.
Când exprimăm ceva o face dialectic. Încercăm să descoperim lipsuri într-un mod de gândire. Hegel definește asta drept gândire negativă.
Între un socialist și un conservator apare o încordare. Două moduri de a gândi. Amândoi au puțină dreptate, amândoi se înșală puțin.
Ce e just și ce e fals arată istoria. Numai ce este rațional este viabil. Ceea ce este rațional se schimbă constant.

Avem exemplul, în cazul lui Hegel, principiul egalitații în drepturi ale femeilor. Femeia corespunde unei plante și ar pune statul în primejdie.
Istoria a arătat că aici nimic nu a fost just.

Tot istoria va arăta dacă ceea ce noi considerăm azi just și de la sine înțelese vor rezista examenului său.

Bărbații au exprimat o teză.
Femeile o antiteză.
Azi trăim în sinteză.

Tensiunea dintre a fi și a nu fi e depășită de a deveni.

La Hegel, rațiunea e dinamică. Realitatea e plină de contradicții, descrierea realității e plină de contradicții.
Spiritul universal devine conștient în individ, rațiune subiectivă.
O conștiință mai înaltă dobândește spiritul universal în familie, în societate, în stat, rațiune obiectivă.
Cea mai înaltă conștiință este alcătuită din artă, religie și filozofie, rațiunea absolută.

Filozofia este oglinda spiritului universal.