Mara a început din toamnă clasa 0. Am potrivit alarma la 6 jumate pentru mine și la 7 pentru ea. Mă ridic și îi pregătesc laptele. După ce îl bea, mă strecor în pat. Ne giugiulim puțin, mai mult eu pe ea. Mara caută să se încălzească la picioare și se lipește toată de mine.

Facem asta în aproape fiecare dimineață. Există excepții, firește!

Când eram eu copil, diminețile se desfășurau altfel. Mă trezea zgomotul făcut de mama la bucătărie. Când deschideam ochii, de cele mai multe ori îi zăream părul. Se pieptăna. Mi-e atât de familiar scârțăitul pieptănului. Își netezea părul lung și negru în grabă apoi ieșea pe ușă. În liniștea aceea și cu un sentiment urât de abandon, mă ridicam din pat.

Mama e prima persoană pe care am admirat-o. Au urmat nașii mei, profesoara de engleză, profesorul de filozofie și domnul diriginte.

Nu eram conștientă atunci de admirația mea, dar sentimentul de încântare din preajma lor era viu și autentic. Am realizat de-a lungul timpului că mă bucură să-mi dăruiesc admirația. Sistemul de valori mi-a redus strașnic numărul de persoane prețuite. Există profesorii din viața mea. Numele lor s-au repetat pe blog: Adriana Babeți, Gabriela Glăvan, Ilie Gyurcsik, Cornel Ungureanu, Pompiliu Crăciunescu, Ciprian Vălcan, Dumitru Tucan.

Îl admir sincer și cu o afecțiune construită din pagini de carte pe Freud. Recunoștința pe care i-o port se datorează în întregime comportamentului uman. Am înțeles atât de multe. În limbajul unora, ceea ce simt și ceea ce gândesc acum își are corespondent în acțiunea de a ierta.
M-am întrebat de multe ori ce impact ar avea asupra mea, dacă ar fi cu putință, o întâlnire cu Freud?! Mă joc uneori cu asemenea scenarii. Nu am încercat să ghicesc.

O să vă povestesc despre o întâlnire cu Lucian Boia la Bookfest-ul de anul acesta de la Timișoara. Istoricul este una dintre persoanele pe care le admir și le citesc cu interes. A lansat cea mai nouă carte cu prilejul târgului, Un joc fără reguli. La final, m-am așezat la coadă pentru autograf. Mai aveam unul luat la București. Acum am două. Mi-a păsat prea puțin de semnătură, am mers pur și simplu pentru a privi în față un om care mă încântă.
Am întins cartea, alta decât cea lansată în ziua aceea. Am profitat de scurta privire directă și i-am zis că asta aveam în geantă. Mereu port o carte în geantă și în cea mai mare parte cărțile dumnealui.
Să înțeleg că ați citit mai multe?
Multe.
Ce studiați?
Am simțit cum ușoara îmbujorare face loc unui aspect de accident vascular cerebral.
Am studiat Literele, dar mă interesează istoria.
Mi-a întins cartea și mi-a zâmbit. Eu am ținut piept cu mândrie reacției mele nesuferite. Am apucat cartea cu nonșalanță și m-am îndepărtat.

Așa m-am manifestat eu, cu modificări ale activităților în organism. Mi-e nesuferită reacția, dar am învățat să trăiesc cu ea. Nu că aș fi putut alege o altă variantă.

Dialogul dintre mine și Lucian Boia nu are nici o importanță, doar întrebări șablon, dar semnifică monstruos pentru mine ca persoană. Mi-am exersat admirația. M-am bucurat de prilej. Mi-am creat o amintire.

Mă construiesc în fiecare zi. Și am grijă să folosesc tot ce e mai bun pentru a mă deosebi de mediocritate. Îndrăzniți fiecare să vă luați la trântă cu obscuritatea. E posibil, pe cuvânt că e!

Foto: Flavius Neamciuc