Se intampla sa suferi si se intampla pe un esafodaj al propriei vinovatii. Si atunci vine tacerea. Esti mut, de durere si de umilinta. Te faci micut micut si cauti un obiect asupra caruia sa-ti fixezi privirea. Materialitatea nu-ti patrunde in priviri, e neutra, rece, nu este om! Oare ce anume te face om? Evolutia, divinitatea, constiinta?
Seara la asfintit, mai ies uneori sa-mi plimb cainele si fara sa-mi dau seama incep sa ma bucur. In stanga sta mandru un copac chel cu o chipie de ciori asezata strengar, in fata, o punga de plastic danseaza in aer, langa piciorul meu, un nasuc umed  de patruped se ridica curios pana la obraz pentru un pupic .
Sunt in sfarsit simpla, la suflet, la purtare, la privire. Inca nu pot sa definesc ce anume contine acest moment al zilei, ganduri de sinucigas, recunostiinta de creatura a lui Dumnezeu, multumiri pentru viata pe care o traiesc, miros de bunici si dulceata de gutui, degrigolada de senzatii intr-o singura faptura.
Ma opresc in loc sa admir acelasi drum din fiecare zi. Bineinteles deloc strain, dar cu desavarsire necunoscut ochilor. Ma rotesc in jur cu sezatia libertatii pe limba, o simt pe papile gustative ca pe o prajitura aburinda la care tanjesc dupa ce, intr-o seara anterioara, o servisem oniric pe farfurie. Un vis destul de dulce, momentan incerc sa dorm cat mai putin. Starea de veghe ma chinuie in cosmaruri, in neputinte si iscoade.
Ofer la schimb, suflet de oglinda, destul de frumos, dar spart si te poti taia in cioburi, risc intr-adevar, dar targul este intre mine si sufletele haine, pentru o lacrima! Cand s-a impus linistea, mi-au secat lacrimile. Si vreau sa plang, atata tot, sa plang pana la iluzia seninatatii. Si atunci o sa-mi asez capul pe perna…