Două decenii, chiar un pic peste, am de când trăiesc la Timișoara. Primii ani m-am dezmeticit. Știți cum este când pleci de la mama de acasă!
Rapid am aflat ce se întâmplă cu mine deoarece mi se comunica des. Doar deschideam gura să explic că fusei și mă întorsei, iar adevărul fundamental admis fără demonstrație în Banat (oltenii pricinuiesc toate neajunsurile și neplăcerile în urbe) mi se arunca în față.

Dintr-o elevă care și-a dat silința să citească Homer, Goethe, Dostoievski și Tolstoi în liceu, în răstimp de un drum între casierie și secretariat la Universitatea de Vest, m-am transformat într-o reprezentantă a cetățenilor decăzuți ai țării. Două descoperiri galactice au avut loc. Sunt olteancă și I`m not in Kansas anymore! Ce să fac?!

Între timp am aflat răspunsurile. Nu este un răspuns cum nu este un unic adevăr, o unică realitate. Firește, plângerile nu au lipsit. M-am plâns. Era la-ndemână să știu că greutățile și nemulțumirile experimentate la Timișoara se datorau obtuzității bănățenilor. N-am zăbovit în convingerea asta. O altă descoperire a avut loc. Am dat dovadă de talent la a pune la îndoială credințe, convingeri, obiceiuri, atitudini.

În nota asta geografia a dispărut. M-am pus cu burta pe carte. O bibliotecă aștepta și așteaptă să fie devorată de studenții de la Litere și nu numai. M-a ajutat și îndrăgosteala de un băiat molcom din Alexandria. Comunicarea între noi presupunea anticipare și așteptare. Volumului de vorbe, el făcea față stereotipând. Anticipa că fetele repetă aceleași pretenții și mă săruta. M-am lăsat de cele mai multe ori sărutată. Oh, e magic sărutul! A te îndrăgosti și a te săruta îndrăgostit fac suportabilă viața presărată de boli și calamități naturale. Eu așteptam să-și termine propozițiile și frazele.

O cale s-a deschis. Un singur dor a rămas nepotolit, dorul de Dunăre. Să crești lângă Dunăre poate fi marcant. Pe mine m-a marcat și nu sunt singura. Dunărea se prezintă ca divinitate și monstru, lucește și în același timp înghite lumina. Dunărea m-a bucurat și m-a înspăimântat.

Zilele trecute, fotografiind pentru proiectul #poartariduri, am plecat de acasă cu o ușoară întârziere. Am ieșit în Liviu Rebreanu și de acolo am mers drept până am dat în așa numitul golf al Begăi. Acest golf se află la cinci minute distanță de casa mea, drum parcurs cu mașina.

Șoc! În toți anii, peste 20, niciodată n-am depășit zona Alfa. Am presupus că drumul se înfundă. Malul Begăi l-am descoperit în compania lui Mateiu sâmbătă seară. Mi-am recuperat mediul în care am crescut, apa, gunoaiele, pomii, calea ferată, ambianța. Un sentiment de acasă m-a copleșit și în tot acest timp a fost la cinci minute distanță de mine. Am râs pentru că așa procedez eu. L-am îmbrățișat puternic pe Mateiu într-un gând vag al împărțirii cu el o viață pierdută. Căci am pierdut o viață, viața din malul Dunării.

Mă bucur să construiesc o viață acum în vecinătatea malului Begăi atât de aproape de casă.