Se apropie intalnirea de 10 ani de la terminarea liceului. Nu ma lamentez, nu plang anii care au trecut, nu as da timpul inapoi. Timpul meu ma prinde in fapte si in exprimare, inchide un ochi la un pas calcat stramb si cel mai important imi pasuieste gura sloboda.
Clipita asta e aristocrata, nu-mi mai muncesc fiinta, o slefuiesc. Decantez acum episoade si oameni din trecut. Redescoperirea unor fosti colegi de generala sau liceu ma intereseaza gneseologic, capacitatea omului de a cunoaste realitatea.
Personal, consider ca primele doua decade din viata unei persoane se aseamana intr-un mod ordinar cu un cos. Depozitezi in el multe cunostinte si relatiile cu acestea fara nici un adaos de constiinta. Si trec anii, iar cosul se umple.
In momentul asta, constiinta navaleste si terfeleste. Desi ai adunat atatia ani oameni si momente, realizezi cat esti de singur. Nu pot identifica exact secunda revelatoare, dar cu certitudine sentimentul deregleaza canalele de energie ale omului.
Fostii colegi nu ti se mai potrivesc, unii, altii iti vin ca o inghetata intr-o zi torida, deliciosi si alinatori. Unii insa ma fac curioasa.
Chipul mi-e familiar, dar gura ce le rosteste teoriile de viata ma trimite imediat cu gandul la cos si la secunda revelatoare. Cine sau ce le-a modificat conceptul si le-a slutit imaginea?
Exista in viata noastra de elevi ai lumii intamplari definitorii pentru educatia noastra si titani carora le cedam o suprafata mica din noi. Gazda asta cotropeste, eu ii zic „a vorbi din auzite”.
Si astfel, unii vorbesc vorbe toata viata.
Asadar, unii colegi nu-ti mai vin, nu ti se mai potrivesc, nu mai ai ochi sa le recunosti vecinatatea si te indepartezi firesc din calea lor.