Cel mai bine mă simt când scriu. Cel mai rău mă simt când recitesc ce scriu. Mă consider utilă după ce am scris. Mă consider inutilă în orice oră în care nu scriu.

Printre toate aceste afecte și gânduri, trăiesc o viață cât se poate de frumoasă. Citesc foarte mult, iar lectura te încarcă de gânduri și de sentimente. Demonul amiezii de Solomon mi-a răscolit prin obsesia pentru nimic și inutilitate. Atâția oameni suferinzi pe lume! Atâția oameni implicați să-i ajute, să-i trateze, să-i salveze pe suferinzi! Habarul despre atâta durere desprins din experiența lui Solomon m-a făcut să mă întreb: De ce ținem atât la viață?

Curiozitatea despre viață m-a îmboldit la 16 ani, prima criză existențială. Cum au reușit ceilalți să-și ducă zilele după 16 ani? Ce anume, la interior, ne motivează să trăim? De atunci mi-am dat diverse răspunsuri, satisfăcătoare de alocuri, dar niciodată acceptabile. Încă lucrez cu datul. E dat să fim buni. E dat să fim fericiți. E dat să fim morali. Nu m-a convins nici un dat. Sunt de acord că ceva în noi ne împinge înainte. Să trăim. Să respirăm în primul rând. Apoi să ne căutăm sinele. Să-l așezăm într-o lume. Să-i dăm un rol. Să-i dăm importanță.

Certă mai este rătăcirea omului. De ce ne punem în slujba materialului mai mult ca-n slujba cunoașterii de sine? Chiar este mai ușor? Mă frapează disprețul unor persoane inteligente față de bunurile materiale. Mă frapează dezinteresul altor persoane inteligente față de cunoaștere. Spoiala caracterizează cel mai adecvat aceste două categorii. Bunurile materiale și cunoașterea nu se exclud, se includ. Abordările categoriilor se exclud. Se numește apărare. Ne apărăm, indiferent de categorie, de tot ce ne provoacă disconfort și durere.

De la prima criză existențială am escaladat în alegeri proaste. Mă uit în urmă la viața mea și când nu-mi place ceva mă umplu de neliniște. Iar atunci mă scutur și mă concentrez pe ceva din prezent. Cum nu mai pot schimba nimic, refuz sentimentul de vinovăție. Cum mă bucur de mine cum am ajuns să fiu, caut să pricep în ce am descoperit echilibrul dintre cunoaștere și bunuri materiale?! Vreau să-i îndrum și pe copiii mei.

Aș zice că educația urmată îndeaproape de autoeducație au dus la un oarecare echilibru. Nu stau tot timpul în echilibru, dar mereu reglez balanța. Mă ajută întotdeauna să râd, să scriu, să citesc, familia, prietenii și călătoriile.

Cine mai este mulțumit de cum este în prezent?