Am fost o săptămână în Anglia, o foarte scurtă hoinăreală prin satele și orașele Angliei.
Firesc, acum mă pornesc să scriu despre Anglia. Dar ce să scriu? Deruta mea nu stă în faptele și acțiunile celor care deja au scris despre această țară, ci că nu pot să scriu despre o poveste.
Așa mi-a revenit Anglia, ca o poveste. I-am trecut cu vederea și vremea, ploaie, vânt, soare, iar ploaie, ploaie cu vânt. Vremii îi vin de hac puburile. Îngheț afară, căldură, gălăgie și voie bună în fiecare pub. Eu am descoperit cidrul cu căpșune și lime.
Și am consumat foarte mult ceai. Cumva, trebuie să împart tot ce am trăit în Anglia. Împărțind, devine posibilă cunoașterea. În primul rând, Anglia are village, town și city. Town, mai mare ca village, mai mic ca city.
În village, Dorchester în cazul meu, am experimentat viața englezească. Am întâlnit puțini turiști, iar grija, la hotel, mi-au purtat-o doi bătrâni cumsecade. Mi-e rușine că folosesc acest cuvânt, cumsecade, dar așa mi-au revenit.
La micul dejun simțeam grija unei bunici, iar seara persista o senzație de relaxare manifestată din spatele barului de bunic. Iar de dimineața până seara zâmbete.
M-am plimbat prin Dorchester cu gura căscată. Pur și simplu. Le-am privit casele în timp ce le recuperam din memorie, ani de zile am urmărit la televizor Crimele din Midsomer. Ei bine, casele lor arătau exact ca la televizor. Arhitectura m-a încântat. Știu că am citit la Blaga, parcă și la Freud, că omul apreciază arta prin identificarea obiectului cu el însuși. Când mă zgâiam la casele din jurul meu, s-a produs un transfer. M-am identificat afectiv cu casa și grădina englezească. Mi-au atras atenția și cutiile din fața caselor, unele case au niște cutii în care găsești fructe sau dulcețuri. Banii se lasă în poștă. Încrederea lor în om este în punctul culminant, nu te poți duce mai sus, la fel cum la Oxford, atunci când pleacă studenții de sărbători se zice că se duc în jos, după Oxford, nu poți merge decât în jos.
Înainte de Dorchester, am stat două zile la Salisbury unde am mers să văd Stonehenge. Într-un soare măturat de vânt, am ocolit aceste pietre. Nu știu ce simt alții când ajung acolo, dar eu m-am simțit intimă cu vântul. Nici o altfel de energie nu m-a tulburat, doar vuietul, o diferență de presiune la orizontală a aerului, m-a oprit câteva secunde în loc.
De mică mă urmărește senzația că vântul vrea să-mi spună ceva. Nu a făcut-o niciodată, nu am nici o experiență cu vântul, doar o senzație și un vâjâit. După Stonehenge, am descoperit un magazin plin de ciocolată, iar seara am adormit obosită, dar dulce, dulce, cu aromă de vișine.
Sfârșesc aici cu textul, dar nu cu povestea.
Revin, revin.