Contrar nenorocirilor din jur, familie, prieteni, cunoștințe în război cu cancerul, azi noapte am visat teribil de frumos. Mă aflam la poalele unui munte. Am privit spre creste. Verdele crud al ierbii, verdele particular al brazilor și roșul trandafirilor m-au fermecat. M-am trezit cu gândul la verdele splendid al naturii. Ieri, în drum spre parc, am trecut pe sub cu corcoduș cu o creangă ruptă. Imediat am admirat niște trandafiri roșii, agățători, îmbuibați de ploaie. Mirosul reavăn m-a trimis cu gândul în copilărie. Adeseori mă revăd în ușa de la intrare. Bunicii au avut și casa de la stradă, casa frumoasă, nelocuită, curată și plină cu obiecte care îmi ațâțau curiozitatea. Amintirea ecran cu mine în ușă, întorcându-mă să ascult vocile copiilor din stradă, revine în special primăvara.

De puțin timp nu mă mai chestionez despre trecut, ci mă întreb cât din amintire am modelat să-mi fie pe plac. Am adunat ani. Mă cunosc din ce în ce mai bine. Acum aș ști cum anume să-mi trăiesc viața. Aș schimba pe alocuri. Dar să vedeți ce a grăit ieri gura mea la cină în familia extinsă. Dacă ar fi s-o iau de la capăt, aș acționa la fel. E plăcut să mă mai surprind.

Trecutul meu, în ciuda culorilor intense, de reclamă aș zice, din vis, îmi apare decolorat. S-a curățat de intensitatea emoțiilor. Emoții puternice am în prezent de la nenorocitele de boli. Îl adorm pe Mateiu în brațe. Uneori ațipesc cu el. Tresar la un moment dat. Îl las jos. Azi l-am mai ținut câteva secunde și l-am privit. E un băiețel perfect. Îl cresc. Lucrez pentru mine, vorba vine. Tot pentru stat muncesc la ce impozit plătesc. Programul mi-l stabilesc după nevoile noastre. Acesta este un privilegiu. Tind să iau toate astea ca pe ceva firesc. Cât schimbă boala percepția omului! Când am ieșit din spital convinsă de câteva cadre medicale că am un copil grav bolnav, fără diagnostic, am privit la un moment dat pe geam. Era o zi frumoasă, cu soare de primăvară. Mi-am imaginat scurt o viață cu dureri, prin spitale. N-am rezistat închipuirii. M-a durut pieptul și mi-am scuturat capul. Am luat copilul în brațe, l-am sărutat și m-am abandonat furiei, neputinței, disperării.

Nu știm și nu dorim să știm cât de norocoși suntem că avem sănătate. Să stai o clipă și să conștientizezi că sănătatea înseamnă totul nu-i ceva specific omului. Nu vă scriu dintr-o poziție mai brează. Mi-am dorit și-mi doresc lucruri materiale. Încerc, pe cât mă duce capul, să nu împopoțonez dorințele, să nu le investesc cu putere. Dintr-un pat de spital sau dintr-o cameră unde bolești, ce rost mai au lucrurile materiale? Cât valorează parpalacul meu Burberry? Tare mi l-am dorit. Îl port atât de rar.

Nu îndemn cititorii spre o viață cu lipsuri, dar îi îndemn să-și schimbe schema de dorințe și să pună pe primul loc sănătatea, urmată îndeaproape de joacă, la copii, și de râs la adulți, abia apoi să urmeze munca. Să-l citez pe Soljenițîn: pentru-o lingură de terci, la muncă să nu te-ntreci.

Foto: Carmen Vulpea boemă