Omule, iti iubesti mama?
Ai jurat sa-ti iubesti si sa-ti respecti mama?
Juramintele.
De ce trebuie sa juram credinta, iubire, respect?
Sentimentele, nefiind masurabile, doar comparabile, ma indeamna la o analiza si o observatie pertinenta. Iubirea nu se termina, nu are final, se naste si atat. Un inceput fara sfarsit!
Ce am constatat?
Mergi la biserica, fagaduiesti iubire, iar apoi adulmeci un divort. Unde e iubirea? Iubirea nu are sfarsit. Iti iubesti in continuare mama. S-a ispravit pasiunea, asta e teoria mea, dar iubirea dainuie. De aceea nu pot intelege atitudinea oamenilor divortati sau despartiti.
Seara de seara, zi de zi au impartit o perna, au admirat aceeasi imagine din dormitor, si asta cativa ani. Apoi se instaleaza nu se cuvine, imediat dupa despartire.
Nu se cuvine sa te mai intalnesti cu fostul, nu se cuvine sa-l mai iubesti pe fostul. Acest verb pacatuieste doar din comoditatea oamenilor.
Ce nu se cuvine este tocmai ipocrizia. Atat.
Nu-mi poate fi indiferenta o fiinta cu care am impartit vise, imagini, strangeri de mana si zambete. Port in mine cultul prieteniei, ma atasez cu vise, imagini, strangeri de mana si zambete de geamanul de langa mine.
Simt si traiesc totusi greutatea verbului se cuvine. Oamenii dau intaietate cercurilor, inainteaza intr-o relatie pana o inchid, iar din acest punct porneste nesiguranta si insatisfactia. Punctul asta confunda pasiunea cu iubirea. Iar de aici e musai sa vorbesti.
Intinsi pe pat, in bezna, in soapte, daca nu ne regasim carnea cu pasiune, sa ne redescoperim sentimentele, despartindu-ne in iubire.