Am doi copii, o fată și un băiat. Are mama o fetiță frumușică foc. Are mama și-un băiat frumușel și bucălat. Stau deseori pe bancă în parc și privesc copiii. De ce facem unii dintre noi copii? Mă întreb. Judec. Firește, nu reprezint și nu mă regăsesc în atitudinea actuală în care toți suntem unșii lui Dumnezeu. De unși nu te apropii. Unșilor le cânți în strună. Unșii sunt extraordinari așa cum sunt. Nu pot să-mi opresc gândurile și nu vreau. Deseori gândesc rău despre semenii mei. Gândesc rău despre comportamentul lor, nu despre ei ca persoane. Unii nu vor să priceapă. Mateiu începe să se prindă despre diferență.

Ne pregătim să ieșim în parc. Ieșim aproape în fiecare zi nu spre bucuria mea. Eu m-aș bucura să mai scriu o carte, să simt că fac ceva pentru viața mea irosită în treburile casnice. În drum spre parc îi vorbesc despre reguli. La tobogan așteptăm, jucăriile din parc nu sunt ale tale, cu bicicleta te plimbi pe alei etc. O scrântește în fiecare zi. Trece în fața copiilor, smulge uneori jucăriile, prinde viteză cu bicicleta ceea ce nu este amuzant pentru o femeie cu un picior ușor handicapat. Atunci îl iau în brațe. El urlă și tot parcul se uită la noi. Eu transpir. El se zbate. Îmi pare rău. Îi zic. Ai de ales, te porți frumos sau mergi acasă. Azi am plecat acasă. Am revenit și s-a plimbat cu bicicleta pe alei. Un copil de 2 ani și 4 luni pricepe. Semenii mei nu pricep. Ei se ofensează că le rănești sentimentele.

Ieri m-a întrebat Mara ce m-a învățat pe mine școala vieții. A avut ceva temă la școală. I-am răspuns. Să nu am încredere în nimeni. Am reformulat. Să te îndoiești, Mara, de convingeri, de obiceiuri, de motive. E sănătos. Mara își construiește caracterul. Uneori pun câte o cărămidă și mă îndoiesc de mine. Încep să mă perpelesc. De aceea plănuiesc o ieșire cu ea, noi două. E necesar. Îmi crește fata și grija mea este să nu-i tai aripile.

Între doi copii, treburi casnice, un partener și un motan, citesc, plănuiesc o vacanță și evaluez constant cum mă provoacă reclamele să-mi doresc lucruri materiale. Ultima comandă a constat într-o magnifică pălărie albă de la Fandacsia.

Nu aveai, Dunia? O imit pe mamanu.

Aveam. Am. Îmi mai doresc.

Foto: Bogdan Mosorescu