S-a întâmplat. Am sfârșit și al doilea volum din Arhipelagul Gulag de Alexandr Soljenițîn.
Sunt cărți pe lumea asta după care ai nevoie de timp. Nu poți pune mâna imediat pe altă carte. Viața nu continuă după, ci înveți să-i suporți părțile lancinante. Sufletul te doare. Te caracterizează o stupoare mentală. Așa că am tăcut. Aș încerca să descriu tăcerea din jurul cărții. Tăcerea are o deosebită însemnătate. Așa e demn, mi-am zis. Și mi-am dorit să dau dovadă de demnitate.

Când mă apropiam de finalul volumului, de volumul II povestim acum, m-a izbit descrierea făcută de Soljenițîn societății acelor vremuri. Mă refer anii 30, 40, 50. Am adulmecat-o ca un animal deoarece totul mi-a părut familiar. Teama că ești un nimeni și nu ai nici un drept, suspiciunea ca stare de spirit, disimularea ca necesitate, ignoranța în absența comunicării, minciuna ca existență, așa am crescut, în această atmosferă socială, politică și morală.

M-am zăpăcit. M-am iritat. Am simțit infecția comunismului până în oase. Cancerul lagărelor s-a răspândit pe întreg mapamondul. Efectele lagărelor le îndurăm și acum. Eu am copilărit în anii 90 în România, într-un oraș la malul Dunării și mi s-a transmis libertatea cu botniță cum o numește Soljenițîn. Înfricoșătoare descoperire!

Simt această botniță imaginară și mă răzvrătesc de câte ori am ocazia. M-am săturat însă de răzvrătire. Gata, e suficient! Ca femeie adultă, cu experiența acumulată, nu-mi mai arde nici măcar biologic de revolte. Mai mult ca niciodată cred în educație ca investiție. Întărirea convingerii coincide cu crizele lui Mateiu. Credeam că Mara m-a ajutat să devin o mamă mai bună. Că am greșit suficient, că mi-am însușit lecțiile. Nu sunt și nu am devenit o mamă mai bună. Am rămas aceeași mamă care se străduiește și caută cursuri și cărți despre comunicarea non violentă. Și primitivii când au ieșit din peșteră au lovit ca să se apere, să se hrănească, să revină la grupul lor. Cum am îmbunătățit noi apărarea, hrana, siguranța ființei?!

Lăsați botnița jos și răspundeți.