Te pune pe gânduri viața. Stai într-o vineri după-amiază cu familia la masă. Afară strălucește soarele. Un copil a adormit la piept. I-a venit de hac frigul de afară. Ospătarul îți zâmbește cu bunăvoință. Contextual, petreci agreabil. Un mesaj primit pe telefon strică toată atmosfera.

Un prieten din copilărie a suferit un accident vascular cerebral. Mi s-a întâmplat. N-am descris un scenariu ipotetic. Am ridicat privirea din telefon și m-am întrebat câți ani am. O secundă am ezitat. Mi-a fost teribil de frică. O senzație oribilă de pierdere în timp m-a sufocat. Cum să am doar 40 de ani, prietenul din copilărie la fel, iar el să zacă într-un pat de spital luptând pentru viața lui?

Un hohot de plâns așteptat de la o persoană plângăcioasă ca mine tot m-a luat prin surprindere. Dramele apropiaților m-au șocat de-a lungul vieții, dar nu m-au înecat de lacrimi. Le-am suportat. Le-am luat ca atare. Ceva s-a schimbat. Cel mai la îndemână răspuns: frica de moarte. N-am vărsat lacrimi pentru prietenul din copilărie, am vărsat lacrimi pentru mine. N-am stat mult în acest răspuns. Pregătirile pentru propria moarte le-am început cu ceva timp în urmă.

Boala cu toate neajunsurile provocate trupului mă înspăimântă. Împuținarea trupului și a minții mă amorțesc. Trupul înseamnă viață mai mult decât orice guru încearcă să-ți vândă zilele astea. Puterea minții când te caci pe tine nu aduce alinare. Și din nou m-am gândit la bunicul meu și la ultimii lui ani. Până la urmă ce e viața și ce așteptăm fiecare să fie viața? Un șir lung de bucurii și împliniri nu este, dar urăm în mesaje idioate cu prilejul sărbătorilor sau aniversărilor. Un șir lung de dureri și suferințe nu este, dar unii insistă să se victimizeze.

Viața adună bucurii, tristeți, împliniri, dureri și o nepotolită dorință de a rămâne viu. Mă fascinează dârzenia dovedită de om pentru a trăi. De ce ne legăm atât de viață? Lipsa ei înseamnă necunoscut, iar omul se găsește neechipat pentru necunoscut. Unii dintre noi se aventurează, dar și cei mai curajoși ezită în fața morții. Boala și pierderea celor dragi, în ciuda șocului și a durerii, nu ne învață niciodată presupusa lecție. Lecția umanității este să ne bucurăm de fiecare zi pe acest pământ, să găsim în fiecare zi ceva care ne place, să râdem în fiecare zi și să testăm, după putințe, necunoscutul.

Încerc și eu să învăț această lecție. Îmi dă bătăi de cap.

Foto: Carmen Vulpea boemă