Bunicii mei s-au născut înainte de Al Doilea Război Mondial. Copii în război. Copii în război în România într-un sat din Oltenia. Părinții s-au născut și au crescut la marginea orașului. Copii după război. Copii după război în România într-un oraș de provincie. Eu m-am născut la Severin, un copil post foame. Foamea este comună bunicilor și părinților mei.

Mi-ar plăcea să cred că le înțeleg foamea și lipsurile. Și le-o înțeleg dacă reflectez puțin. Înțeleg totul într-un scenariu acaparat de rațiune. N-am nici o emoție. Mie mi s-a astâmpărat foamea de la primul țipăt când mă alăpta mama. Doar că m-am întrebat cum anume ne-a afectat pe noi, copiii născuți post foame și post comunism?

Lumea s-a zguduit și s-a reorganizat după Primul Război Mondial. Al Doilea Război a panicat o lume deja confuză. Din foame, panică și confuzie ne-am ridicat noi, nepoții bunicilor, copiii părinților. Nu avem experiența ororilor, dar am crescut cu poveștile despre orori.

În acest context, generația mea este privilegiată. Sunt privilegiată istoric, dar n-am fost o privilegiată ca individ. Lupta de pe front s-a transformat într-o luptă pentru uitarea zilelor negre. Pune deoparte pentru zilele negre. Ține bine pentru zilele negre. Zilele negre înseamnă orice, război, foame, boală, servicii. Nu e vorba că nu ni s-a permis să visăm, ci că s-a raționalizat visul. Să visăm cu măsură. De ce? Pentru că părinții noștri știu ce vorbesc, iar noi nu avem habar.

Atitudinea ne-a blocat pe mulți dintre noi în Neverland. Nu ne-am maturizat cu intenție și fără intenție. Lipsa maturizării în termeni de responsabilitate și independență financiară nu a oprit maturizarea biologică. Ne-am trezit adulți cu mutre de copii, blocați în comportamente infantile, cu pretenții de oameni mari. Copiii pretind adesea că sunt mari.

Așa îmi văd și simt generația, de copii care pretind că sunt mari. S-ar putea să mor și să nu-mi schimb sau să nu mi se schimbe părerea. Nu renunț. Sper. Educația are forța să ne salveze.

Foto: Carmen Vulpea boemă