Mara a împlinit 14 ani. Mateiu a împlinit 3 ani. Mă consider extrem de norocoasă să cresc o fată și un băiat. Pot să observ în liniștea casei dezvoltarea pe gen.

Mara numește des lucrurile dorite. Firește, lumea materială a luat-o cu asalt. Mi-ar plăcea un ceas Rolex, un anumit model de inel de la Cartier, Babele de zăpadă de la Meta Spațiu.
Mateiu indică și cere explicații, dar nu numește. Ce e aia? Ce face aia? Eu aș prefera să se întâmple pe dos. Mara să nu mai numească, iar Mateiu să numească. Să aud: Mi-ar plăcea acel model de inel punct. Ce înseamnă acel semn de pe clădirea din față?

Caut neîncetat soluții să-mi ghidez cei doi copii. O concluzie la care am ajuns recent mă direcționează spre îndrumare. Să-mi dirijez copiii spre o anumită țintă.

M-am scuturat greu de provincialism. A durat atât, 20 de ani bătuți în cap, deoarece mi-a lipsit îndrumarea. Am crescut ca buruiana. Am fost ca o oaie dintr-o turmă lăsată de capul ei fără cioban. Am prins din zbor, de la un profesor, de la alt profesor, din vorbe de duh ale bunicilor sau părinților, de pe marginea ocupată ca observator, din cărți, că îți prinde bine în viață să alcătuiești un plan chiar dacă nu te ții de el. Aceasta este concluzia.

Îți prinde bine în viață să alcătuiești un plan chiar dacă nu te ții de el.

De aceea am ajuns la 40 de ani și în continuare aștept să-mi înceapă viața de adult. De 14 ani am devenit responsabilă pentru o altă ființă. Apariția Marei nu a încheiat procesul de maturizare. M-am blocat într-o buclă temporală. Trupul ține pasul cu timpul, iar mintea aranjează, ordonează, plănuiește cum să-mi fie viața. Care viață? Am trecut deja de jumătatea vieții. Împlinesc 41 de ani și nu scap de senzația că încă sunt copil la mama și tata acasă. Ca adult descriu răzvrătirea în loc să acționez din voință. Blocată în infantilism, mi-a pus singură diagnosticul. Firește, râd când afirm ceea ce nu înseamnă că e mai puțin adevărat.

Acest lucru s-a întâmplat, consider eu, deoarece n-am avut parte de îndrumare. Cu o călăuzire potrivită intereselor persoanei mele azi n-aș fi într-un dans executat la voia întâmplării. O resursă redutabilă, pasiunea, dețin o cantitate inepuizabilă, a schimbat deseori pașii și ritmul dansului.

Îndrumarea prilejuiește un dans întreg, propriul dans cu ritm individualizat. Oftez. Nu știu deloc cum o să mă achit de cea mai dificilă sarcină a unui părinte. Să le arate drumul copiilor fără să-i infecteze cu dorințele personale.

Viața mea continuă, de la nașterea copiilor, în paralel cu viața lor, ca șinele de tren. Eu nu sunt ei, ei nu sunt eu. În mijlocul tuturor acestor preocupări, încerc să scriu o carte și să nu uit de mine. Încep să mă micșorez și să renunț. De aceea sună alarma în mine. Sunt în pericol de pierdere a unui sine oricum fragil și zăpăcit.

Foto: Bogdan Mosorescu