Citesc de ceva vreme Demonul amiezii de Andrew Solomon. După primele șase capitole am decis să iau o pauză. Capitolul VII discută despre sinucidere. Autorul împărtășește, cu cei dispuși să îndure subiectul, moartea mamei sale prin sinucidere. Familia întreagă a alcătuit un plan, mama sa alegând momentul și ziua. După doi ani de tratamente care nu au dat rezultate, pe 19 iunie 1991, a venit vremea.
Dacă primele șase capitole le-am citit greu, dar cu curiozitate, capitolul șapte l-am citit forțat, dar cu atingeri poetice și profetice. Mama autorului a murit în urma unui cancer ovarian. Cum sunt pozitivă la hpv 16, firește că mi-am imaginat propria moarte. Intensitatea m-a dereglat suficient cât să abandonez câteva minute descrierea înghițirii pastilelor. Am revenit asupra cărții hotărâtă să sfârșesc capitolul. L-am sfârșit plângând și am subliniat următoarea frază. Nimic nu mă îngrozește mai tare ca gândul că aș putea, la un moment dat, să-mi pierd capacitatea de a mă sinucide.
Cred cu tărie în sinuciderea rațională în urma unei boli fatale. Am fost martora pierderii demnității bunicului meu în fața bolii. Momentul în care privirile li s-au întâlnit, el, tatăl, în chiloți pe un pat murdar de spital, cu un corp ieșit din regim normal, dar cu o minte suficient de lucidă să priceapă rușinea și umilința, cu ea, fiica, lângă pat speriată și supărată, momentul acela o să rămână veșnic cu mine. Niciunui copil al meu n-aș vrea să-i devin povară, să-l opresc din a trăi. Dacă aș deține vreo putere de reîntoarcere în timp, l-aș scuti pe bunicul meu de acel episod teribil pentru el.
Despre moartea mea nu am cu cine să vorbesc. Am încercat cu Făt Frumos. M-a anunțat că i-a crescut pulsul. Am schimbat subiectul. Totuși, mintea mea continuă să meargă. Trebuie să rezolv acest aspect cu mintea lucidă.
Pare că am timp, nu e grabă. La ora asta mă solicită Motan care nu se dezlipește de picioarele mele. Foamea ne înnebunește pe toți. Am realizat scumpirile din ultimii doi ani când am plătit ultima dată bobițele lui Motan. Dacă în 2021 un kilogram de bobițe costa 38 de lei, în octombrie 2024 plătesc 60 de lei. Cum să reușesc eu să practic cumpătarea? De unde să mă abțin ca să pun și eu ca tot omul bani de-o parte pentru zile negre?!
Râd. Mă rog, zâmbesc. Mi-am zis că nu cobesc. Dar nu sunt superstițioasă. Mi-aș cumpăra un vin bun să mă ajute la relaxare, dar sunt la regim. Nu ceai verde, nu cafea, nu alcool, ce tristețe!
Îmi rămân cărțile și scrisul. Vă anunț câtă pauză am luat după capitolul VII din Demonul amiezii. Cine a citit?
Foto: Lorena Dumitrașcu
Leave a Reply